Prietenii de-o viață

Suzanne, prietena mea iordaniancă despre care vă povesteam și în partea a doua a jurnalului de vacanță, este exact așa cum mi-o aminteam. Frumoasă, caldă, feminină, veselă. Mai puțin aroma parfumului Dune despre care aproape că a uitat. Ne-am revăzut ca și cum ne despărțiserăm cu 10 minute mai devreme, deși au trecut aproape 20 de ani de la ultima întâlnire.

Când am văzut-o în ușa casei sale, din Amman, am retrăit prima noastră zi la CNN, în Atlanta. Era iarna lui 1994. Fiecare din grupul de 10 jurnaliști venea din diverse colțuri ale lumii după ce câștigaserămm burse de perfecționare în media. Toți eram avizi să mâncăm televiziune pe pâine, acasă la mama știrilor. Eram impresionați de mărimea clădirii, de experiența oamenilor care aveau să ne devină profesori și chiar de faptul că vom fi singuri acolo pentru două luni. Așa că s-a creat imediat o legătură între noi ca și cum am fi simțit ca în acest fel vom face față mai ușor perioadei de acomodare și chiar de viață printre străinii aceia unși cu toate alifiile.

Nu știu cum și pe baza căror criterii, dar eu m-am apropiat foarte mult de Suzanne, jurnalista de la televiziunea publică din Iordania, și de Alicia, din Guatemala.

Râdeam spunând că probabil am simțit toate 3 că venim din niște țări mici și sărace, dar cu suflet mare și pasional… Timpul petrecut în America a devenit brusc foarte scurt și foarte intens. Viața noastră era absolut superbă. Toată ziua lucram și învățam de la reporterii și producătorii CNN, iar seara petreceam ca nebunii. Eram cazați cu toții într-un hotel cu alura casei sudice tipice din “Pe aripile vântului”, care s-a transformat rapid într-un loc de pelerinaj pentru mulți angajați ai televiziunii americane care veneau să ne viziteze.

În weekend plecam din oraș prin împrejurimi. Și asta datorită colegului nostru Guido de la Deutsche Welle, care hotărâse pur și simplu să cumpere o mașină pentru perioada stagiului. A găsit una cu vreo 200 de dolari, cu uși care nu stăteau închise decât dacă cineva dinăuntru le ținea. Așadar noi ne înghesuiam foarte mulți și trăgeam de portiere în timp ce Guido conducea cu vitejie. N-am ratat niciun “country club”, nicio discotecă “hip” și nicio petrecere care a avut loc în perioada șederii noastre acolo. Aveam și ziua în care fiecare membru al grupului gătea pentru toți ceva tradițional din țara lui… Îmi amintesc că eu am făcut mămăligă cu ciulama. M-a ajutat și Sandra Pralong, care, întâmplator, avea o colaborare cu CNN în aceeași perioadă.

Și, pentru că am ajuns la mâncare, îi spuneam acum lui Suzanne că nu știu dacă își mai aduce aminte cum într-o zi din perioada Ramadanului, ajunși într-un fast food, înainte de apusul soarelui (când cei care țin Ramadanul au voie sa mănânce) dilema ei, moartă de foame, era: “to fast, or to fast-food”, un simpatic joc de cuvinte pentru întrebarea “să mai țin post sau să mănânc și eu”.

Acum, după 20 de ani, mâncăm la o masă aranjată perfect în casa ei din Amman, unde i-am cunoscut în sfârșit familia. Deși pe soțul ei aș putea spune că l-am văzut în ianuarie 94, deoarece Suzanne își pusese pe noptiera din cameră o fotografie înrămată, cu ei doi la nunta ce avusese loc de curând. Acum, însă, l-am cunoscut în carne și oase. Așa cum am făcut cunoștință și cu cei trei copii ai ei de 20, 18 și 7 ani.

“I can’t believe you are here!” spune întruna Suzanne ca și cum nu s-ar fi așteptat să ne mai vedem vreodată. Eu, însă, am un cult pentru păstrarea relațiilor cu oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții și care mi-au plăcut, așa că știam că această zi va veni. Vorbim, râdem, mâncăm, ne amintim. Mă simt tânăra de 22 de ani care eram în poveștile pe care le depănăm acum.

La sfârșitul săptămânii fratele ei, pe care îl știam dintr-o poză de pe vremea când avea 9 ani, se însoară. Suzanne e fericită că pot să vin și eu la nuntă. “Avem de organizat un flashmob pentru miri și când mi-ai zis că vii am răsuflat ușurată și i-am spus cumnatei mele că dacă vii tu dansul e ca și asigurat”… Realizez atunci că nu prea m-am schimbat în ultimii 20 de ani și-mi pare bine. Stabilim să ne revedem în România și să o găsim și pe cea de a treia componentă a minigrupului nostru, care acum trebuie să fie bunică, pentru că avea copii mărișori deja în 94, deși avea doar 29 de ani…  Facem planuri de tot felul și vorbim mult, una peste alta. Mă uit la zâmbetul perfect al lui Suzanne, schițat printre aceleași buze date cu ruj roșu, și la ochii ei negri care lucesc într-un fel special. Sunt fericită.