Ador aeroporturile

Ador aeroporturile, gările, hotelurile și marea. Toate cred că au legătură cu sentimentul de libertate de mișcare. Când eram mică mă enerva groaznic că tata avea un apartament la mare și nu puteam sta niciodată la hotel. Trebuia să stăm pe loc, în același loc… Mă împrieteneam pe plajă cu tot felul de copii de prin hoteluri doar ca să mă duc cu ei în hol să jucăm cărți.

Când am crescut mi-am dat seama că am dezvoltat o adevărată pasiune pentru hoteluri. Îmi aleg destinațiile în funcție de ele. Îmi plac paturile mari și extrem de confortabile, lenjeria din bumbac alb egiptean, apretat dar moale, detaliile hotelurilor bune, de la ciocolățica de pe pernă, până la buchetul de lavandă din salon, micul dejun cu aroma sa de vacanță. Ce mă deranjează? Știu că o să râdeți, dar asta sunt: dacă foehnul nu are putere, dacă produsele de baie nu miros frumos și dacă apa nu se scurge foarte repede din chiuvetă…

În această vacanță la Uzes am descoperit La Maison d’Uzes. Perfect. Un hotel mic, elegant, aflat chiar în centrul orășelului, foarte aproape de piațetele principale. Totul este construit în piatră, cu un gust extraordinar. Personalul te întâmpină cu căldură și simpatie. Două biciclete chic îți stau la dispoziție pentru plimbări, iar la subsol este un spa extrem de bun. Ce mi-a plăcut însă cel mai mult? Faptul că dimineața am primit cotidianul “Le Figaro” cu o etichetă elegantă cu monograma hotelului, iar când am plecat ne-au dat patru pachețele pentru drum cu prăjiturele “Madeleine” și apă, de asemenea cu monograma hotelului.

Tot în vara aceasta ne-am oprit în Mane, un alt loc frumos, din sudul Franței, unde am înnoptat la “Le Couvent des Minimes”.  Clădirea este situată pe o proprietate aflată în mijlocul unui camp de lavandă. Designul extraordinar, o piscină cu view și un spa Occitane – pentru că aici este patria acestui brand de produse cosmetice.

Cu avionul am mers prima dată când aveam 13 ani, într-o tabără în Germania. Cu toate că abia așteptam să mă întorc la țară, lângă Sibiu, unde mă aștepta gașca  mea, să petrecem prin case părăsite și să vedem filmele noi de la Căminul Cultural, toată călătoria aceea m-a marcat și am știut că îmi va plăcea să mă plimb prin lume. Pot sta ore în aeroport fără să mă plictisesc. Găsesc oameni interesanți despre care aflu tot soiul de lucruri, iar, mai nou, de când aproape toată lumea e online, stau și observ. Încerc să ghicesc… Care cu cine? Unde se duc? De ce? Ce e în mintea lor? Apoi mă uit la valize, la haine, la copii, la câini…

Acum, de exemplu, încerc să ghicesc unde îl va duce tânărul din stânga mea, care seamănă cu Tom Cruise, pe băiatul de culoare căruia îi spune ceva despre un contract. Aș putea să aud mai bine dacăă n-ar urla anunțurile astea prin care sunt chemați uitucii la îmbarcare. Cred, însă, că băiatul e dansator, pentru că vorbelte mereu de concerte… Sau poate vor face o reclamă, că acum îi arată niște poze.

Nu mai pot… Trebuie să-i întreb.

Am fost pe aproape. Sunt doi canadieni, unul din Vancouver și unul de lângă Montreal. Familia celui mai mare are o academie de dans în Canada. Cei mai buni elevi primesc o excursie în funcție de ce îi interesează, iar în orașele unde ajung iau și lectii de dans de la niște profesioniști locali. Așadar, tânărul de culoare este dansator. „Dansez orice stil în afară de step”, mi-a mărturisit… Iar celălalt este fiul proprietarului școlii din Canada și l-a așteptat în Paris, deoarece el se ocupă de organizarea acestor excursii prin lume pentru elevii eminenți. Îi va arăta Parisul și apoi îl va duce la Barcelona unde băiatul își dorește să vadă Camp Nou.

Stau să bea o cafea până vin alți 15 elevi. “Ghidul” îmi povestește cu pasiune despre ceea ce face și îmi demonstrează atașamentul față de job explicându-mi cum și-a confecționat dintr-un băț metalic de spălat geamuri și un balon roșu, semnul său distinctiv pe care îl urmează turiștii… “M-am uitat că toți șefii de grup aveau o umbrelă sau o pancartă și am zis să găsesc altceva eu…și așa ideea cu balonul roșu, si bățul ăsta e bun pentru că e rabatabil, și în metrou îl fac mic.”

“Dar de ce o inimă?” – l-am întrebat văzând forma balonului…

“Așa s-a nimerit… când am luat punga cu baloane am vrut doar să fie niște baloane roșii, și când colo erau în această formă. Chiar am văzut că niște domnișoare în aeroport se uitau la mine cu duioșie. Credeau probabil că am venit să-mi aștept iubita cu un balon-inimă. Dar nu-i așa că e ușor de recunoscut? “

Chiar așa e. Am plecat spre terminalul meu “să-mi iau zborul” spre Amman și în zare vedeam numai balonul lui roșu.

N-am mai călătorit cu Royal Jordanian. Zborul a fost impecabil, am văzut un film cu Sean Penn pe care îl ratasem în cinema și am citit din romanul lui Marc Levy, cumpărat din gara din Nimes.

În aproape 5 ore am ajuns. Mă aștepta șoferul de la hotel. Foarte simpatic. “Bine ați venit în Iordania! În vacanță? Bravo, că acum nu mai vine nimeni de când cu toate problemele astea din zonă…Și e și extra sezon deoarece e foarte cald. De fapt, cald ca săptămâna asta n-a mai fost de zeci de ani…”.  Așa sunt eu: de ce să facem simplu când se poate complicat?

“Am venit să mă vad cu o prietenă, jurnalistă, pe care am cunoscut-o acum mai bine de 20 de ani la CNN și nu ne-am mai întâlnit de vreo 17 ani… Mi-e dor de parfumul ei Dune… ”, i-am răspuns în timp ce mașina se pusese în mișcare. Da, iubesc libertatea de mișcare.