Pe locuri, fiți gata, start!

Așaaa, unde am ramas cu povestea? În Luberon… Ne-a plăcut foarte mult, am înțeles cum stă treaba cu lavanda, cu procesarea uleiului, cu mierea și cu toate produsele cosmetice care au la bază lavanda.

Dar pe copiii noștri cine i-a făcut? Noi… Așa că Alexia îmi zice brusc: „Trebuie să înregistrez urgent ceva pentru Disney, machiază-mă, ajută-mă să aleg niște haine și hai să filmăm cu telefonul”. Îi spunem deci la revedere domnului care ne explica despre cele două variante de lavandă și că, dacă le plantăm undeva unde plouă regulat, ar fi foarte bine și trecem la treabă.

„Nu vreau aici, că se uită lumea la noi”, zice Alexia în timp ce eu alesesem un cadru frumos în holul hotelului.“ Ce ne pasă nouă?“, îi spun… „Tu trebuie să-ți faci treaba. Și dacă se uită, ce? Învață-te să ignori totul în jur și să-ți vezi de ale tale”  .O conving și reușim să filmăm.

Când termin cu Alexia îmi amintesc că și eu trebuia să vorbesc cu cineva despre noul sezon de emisiuni La Radio, iar Alex vrea neapărat să ne oprim să vorbim cu cineva de la o fabrică din zonă, deoarece are de gând să producă săpun cu aromă de lavandă pentru Melkior.

Aris rămâne singurul în vacanță și mă roagă să-l dau mai încet pe Joe Dassin care cântă A toi ca să-și asculte muzica lui “cool” în căști. Mă pregătesc să execut, dar ce să vezi: France Gall la Nostalgie… Francezii încă ascultă France Gall. Mult.

Eu îmi amintesc cum mi-am cumpărat o pereche de cizme din cauciuc culoarea curcubeului după ce am văzut-o pe France Gall cu unele asemănătoare într-un Paris Match și începem o discuție despre cum își apreciază francezii valorile. Alexia se lansează așadar într-o pledoarie pro România și pro români. Îmi arată pe șosea toate mașinile Dacia Duster, Logan etc.

Ajungem la Pont du Gard, cel mai inalt pod apeduct din perioada Romană.

Ne plimbăm, facem poze, le place. Nu la fel de mult, însă, ca Muzeul bomboanelor Haribo pe care l-am vizitat mai devreme.

Ni se face foame.  De fapt “une petite faim” (adică „fomică”). Pentru că aici totul e un diminutiv: un petit cafe, un petit croissant, un petit pain aux chocolat, un petit bain… whatever.  Problema, deloc mică, este, însă, că în Franța dacă vrei să mănânci la ora 17 … ghinion. Nu te servește nimeni. Trebuie să aștepți masa de seară. Așa că luăm niște felii de pizza și ceva dulce dintr-o patiserie și mâncăm în mașină.

“Ca țăranii”, zice Aris.

“Adică ce vrei sa zici?“, sare Alexia. “Toți suntem țărani pentru că bunicii sau străbunicii noștri s-au născut la țară”. Și ca să-l enerveze și mai tare își conectează telefonul la radioul mașinii și auzim tare din boxe cum începe să răsune o melodie populara. La fix. Când Paul Ananie zicea: “Tropotiți feciori cu foc”, văd panoul care ne indica direcția către  Cannes… Asta da realitate augmentată. După aceea cântă Delia și What’s up și Ruby și toți ai noștri din playlistul ei.

Eu nu suport serpentinele de când am fost însărcinată și nu-mi place nici sa merg multe ore cu mașina… că mă plictisesc rău. Așa că dau muzica la maxim și încep să dansez în toate felurile.

„V-am spus că nu trebuia să mergem atât de mult cu mașina, că mama o ia razna”, zice râzând filozoful familiei, Aris. „Chiar așa, mamă, cum de tocmai ție ți-a venit ideea să mergem cu mașina sute de kilometri?” Are dreptate, dar eu vreau să-mi înving neputințele și, în plus, mi se pare frumos să vedem toată această parte a Franței pe care altfel nu avem cum să o descoperim.

Cântăm și dansăm toți ca să treacă vremea mai repede. Apoi ne oprim să admirăm superba priveliște oferită de “Les Gorges du Verdon”. Incredibil. Culoarea apei îți taie respirația. A meritat efortul.

Ne urcăm din nou în mașină.

Alexia îl întreabă pe Alex dacă lui îi place să conducă. „Eu cred că femeilor le place să conducă mai mult decât bărbaților”, continuă ea. “De ce oare?” Mă bag și eu cu o teorie făcută pe genunchi, în glumă: „le place pentru că așa pot conduce și ele ceva” .Cine m-a pus să zic asta, nu stiu ? Pentru că Alexia sare ca arsă și zice : „Da, și eu nu înțeleg de ce pe CNP barbatii sunt cu 1 și femeile cu 2”… Și iată cum mai începem o discuție de o oră… Deci nu ne plictisim.

Aris continuă de nicăieri: „Mamă, tu mi-ai zis că orice în exces nu e bun, dar eu cred că să fii fericit în exces nu e rău”. „Ba da” , răspunde Alexia. „Pentru că la un moment dat n-ai cum să mai fii fericit și atunci o să suferi foarte tare. Uite, dacă brusc îți moare cineva din familie?”

Îl convinge doar după ce și el își reamintește de o poveste pe care i-ar fi spus-o cineva despre Eminem. Cică după ce a luat 100 de premii nu mai avea nicio plăcere să mai ia unul.

În sfârșit ajungem la Nisa pentru câteva zile liniștite… Mă așez pe șezlong și aștept masa de seară. Îmi pâlpâie telefonul. Un mesaj. Soțul Deliei îmi transmite că în weekend Delia cântă pe o plajă din Saint Tropez și dacă suntem în zonă ne așteaptă. S-a dus pacea de pe marginea piscinei. Cum să cânte o româncă aici, eu să fiu în vacanță și să nu mă duc să o susțin. Hai România!