Nu stau, că-mi stă norocul!

Ca mai toate filmele de acțiune, trebuia să existe o partea a doua. Nu neapărat și răzbunarea… V-am mai povestit de vacanțele noastre la viteză maximă. Trei orașe în două zile. Două țări în 7 zile? Ei bine, aventura continuă.

Am fost o săpămână în Turcia și m-am gândit eu că dacă ne pregătim încă de la plecare câte o altă valiză am putea să rămânem în aeroport la întoarcere, să facem schimb de valize cu cele aduse de Văru’ Titi de acasă și să ne continuăm alergarea cu următorul avion către bunicii din Franța. Doar aveam 3 ore între două curse. Suficient…

Numai că bagajele au apărut pe bandă cu mare întârziere, iar noi am alergat ca nebunii până în parcarea aeroportului să facem mutările prevăzute. Desigur, aveam și lucruri în valiza din Turcia care necesitau mutate în cea de Franța, așa că, dacă apar poze cu noi deschizând genți pe jos, lângă mașină, și mutând diverse chestii de colo colo, pe asfaltul parcării din Otopeni… să știți că asta făceam. Cronometrul nu stă, așa că fugim cu noile geamantane ca disperații către îmbarcarea spre Paris. Ca să fie distracția maximă, eu mă car și cu un colet mare cu cadouri pe care le comandasem online și pe care Titi mi l-a adus la aeroport. La aterizarea în Paris am închiriat o mașină pentru a ajunge repede la o întâlnire programată pentru seara respectivă… Program bifat la limită.

A doua zi aveam de luat trenul către Avignon la ora 11.40. Habar n-am cum și de ce nu găseam sub nicio formă intrarea la centrul AVIS din gară, unde trebuia să lăsăm mașina închiriată, și, cu toate că ne dăm duhul împingând patru valize, un colet și doi copii, TGV-ul ne pleacă de sub ochi. Chiar de sub ochi. Vedem ultimul vagon cum se pierde în zare.

N-am suportat niciodată să pierd autobuzul, tramvaiul, cât despre tren….ce să mai vorbim. Nu mi s-a întâmplat vreodată. Îmi venea să plâng de nervi, să-l omor pe Alex că nu am luat un taxi ca să nu ne mai doară capul unde lăsăm mașina, să-mi smulg părul din cap că n-am plecat mai devreme de acasă, mă rog… Am pierdut trenul, biletele, timpul. Pentru că asta e cea mai mare nenorocire a vieții mele. Mă obsedează pierderea timpului. În fiecare an îmi promit că voi organiza o vacanță calmă, în care să mă odihnesc, și în final mă trezesc făcand rezervări în 5 locuri în aceeași zi. “Să nu pierdem timpul”, ” să nu ne plictisim”. Am fost convinsă multă vreme că această neliniște este o reacție a minții mele la îmbătrânire. Dar Alina, prietena mea de când aveam 9 ani, mi-a zis că dintotdeauna m-a urmărit această idee: să nu mă plictisesc, să nu ratez ceva, să nu pierd nimic….Și, mai ales, să nu pierd troleibuzul 89…

Bun, revin în Gare de Lyon … Mă așez nervoasă cu copiii pe niște scaune și încerc să mă obișnuiesc cu ideea că voi pierde timpul 3 ore până la următoarea cursă către Avignon. Alex se duce să ia alte bilete. Alexia și cu mine îl rugăm pe Aris să păzească valizele și intrăm în primul magazin Relay.

Ea își alege 2 reviste, eu 3, găsesc și cartea lui Marc Levy, “Elle et lui”, iau bomboane de tuse cu vitamina C și propolis și o periuță de dinți de voyage cu pasta aferentă. Încerc să mă calmez…Respir și îmi amintesc că din această gară, acum mulți ani, mi-am cumpărat o rochiță de plajă superbă de care mă întreabă toată lumea și mă amuză când răspund că am luat-o din gară. Acest gând mă liniștește pentru că sunt sigură că și acum am să găsesc acolo ceva simpatic care mă va face să uit că am pierdut trenul.

“Liniște” este, însă, o stare care n-are voie să-și facă loc în viața mea. Cu toate cumpărăturile în brațe, îl văd pe Alex desfigurat că strigă la noi: lăsați tot și hai, în 3 minute pleacă trenul. Care tren? Hai!!! – zice el.

Viața mea își reia cursul. Arunc tot la casa de marcat, îi cer scuze vânzătorului și o iau la fugă. Îl preluăm pe Aris și împingem haotic valizele către linia 7. Un minut și jumătate. Nu mai pot pierde un tren. Urc în oricare. Ne îmbulzim în ultimele 40 de secunde și reușim. Stăm pe hol și ne tragem sufletul. Ne căutăm vagonul și locurile și ne așezăm.

“Cum ai facut?”, îl intreb pe Alex. ”N-ai zis că următorul tren spre Avignon e la ora 15?”  “Ba da”, îmi răspunde el calm. Mergem la Nimes. Și acolo vom schimba trenul.” Nu mai pot ….izbucnesc în râs și mă gândesc că poate e momentul să mă apuc de băut.

Așadar, ajungem la Nimes, intru din nou în boutique-ul Relay din gară și cumpăr revistele, cartea, periuța de dinți,  bomboanele de tuse etc…Prindem legătura către Avignon, mi se pare extraordinar cum pe scaunele din tren sunt afișate cărți pe care le poți încărca gratuit sau contra cost în telefon, scanând codul QR, și ajungem la destinație.

Obosiți morți, nu vrem decât să ne așezăm odată în mașină și să gonim către hotel. Dar ce sa vezi? La ghișeul AVIS din gară se uită pe rezervarea noastră și ne spune:

“Mașina trebuie luată din Gara TGV pentru că inițial acolo trebuia să ajungeți cu trenul pe care l-ați ratat, aici e altă gară. Luați naveta și în 10 minute ați ajuns.” Poftim???? Ei da, ziua cu peripeții nu s-a încheiat. Se va fi terminat numai după ce, odată ajunși la ghișeul bun, Alex nu-și mai găsește carnetul de șofer și noroc că îl aveam eu pe al meu pentru că altfel nu mai puteam inchiria mașina…

Seara, în schimb, a fost de vis. Frumosul orășel Uzes unde am înnoptat este o bijuterie arhitecturală perfect îngrijită de municipalitate. Ne-am plimbat până târziu prin târgul unor mici meșteșugari din zonă, iar dimineață prin piața de legume, fructe și tot soiul de alte produse tradiționale.

Săteni simpatici veniți cu borcanele de dulceață, sticlele de ulei de măsline, săpun de casă, jambon gustos și legume din grădină aveau tarabele întinse într-o piațetă cochetă unde turiști și localnici își beau cafeaua de dimineață cu un croissant și dulceață.

Aici e calm. Viața în sudul Franței are ritmul ei și o eleganță simplă cuceritoare. Mâine plecăm spre Louberon. Că mie mi-e frică de liniște…