Zi-mi cine te sună ca să-ţi spun de ce …

Într-o după-amiază şoferul meu, Marius, care îmi este alături de mai bine de 10 ani, mă întreabă cât la sută dintre oamenii care mă sună zilnic sună doar ca să vadă ce mai fac. Asta după ce mă tot auzise, inclusiv în acea zi, vorbind cu amici care nu mă caută cu lunile şi apoi mă găsesc pentru că vor să-i ajut cu ceva. Mă gândesc şi îi răspund: Să ştii, Marius, că există câţiva oameni care chiar mă iubesc şi mă sună numai de drag“.

Am coborât însă din maşină gândindu-mă un pic la întrebarea lui, după care, aşa cum am avut mereu şansa să pot face, am uitat complet discuţia şi am urcat în lift spre birou cu mintea la cu totul altceva. La ieşirea din lift m-am întâlnit cu o colegă, şi am început să vorbim despre revistă, noi strategii de marketing, şedinţe etc., etc. La un moment dat, îmi sună telefonul – un prieten. Îmi întrerup discuţia şi răspund pe fugă: „Da, ia zi-i, ce e?“ De la capătul celălalt vine replica: „Nu vroiam nimic, te sunasem doar să te aud, să văd ce mai faci“.

În acea secundă mi-a revenit în minte convorbirea cu Marius, ce nu avusese loc cu mai mult de o jumătate de oră mai devreme, şi faţa mi s-a luminat brusc. I-am povestit prietenului meu discuţia cu o mare satisfacţie. Avusesem dreptate, iar acest telefon venea să-mi confirme teoria. Există oameni care mă sună doar ca să mă întrebe ce mai fac. Numai că mi-am dat seama în decursul unei ore că de fapt eu nu mi-am pus niciodată problema aşa cum şi-a pus-o Marius.

Nu mă gândesc decât foarte rar cine şi de ce mă sună. Sigur că există şi cazurile evidente de abuz, pe care le sesizez, dar, în general, încerc să înţeleg tot ce mi se întâmplă. Este la fel ca atunci când ziariştii mă întreabă cum mi s-a schimbat viaţa de când sunt o persoană publică sau dacă cred că nu ştiu cine ar mai fi prieten cu mine dacă n-aş apărea la televizor. Nu ştiu cum să răspund, deoarece am avut de la început o profesie publică (singurul meu job a fost cel pe care îl practic şi acum) şi nu ştiu cum ar fi dacă n-aş apărea la televizor, pentru că de la 19 ani sunt pe micul ecran aproape în fiecare seară. Mi se pare chiar o judecată nedreaptă să-i cer cuiva să facă acest exerciţiu de imaginaţie. Nu suntem oare toţi la fel? Eu nu funcţionez ca toţi ceilalţi? Aş fi vrut să vorbesc cu nu ştiu cine dacă nu era ACELA sau ACOLO? Nu ştiu. Dar ce importanţă are? Cred că ceea ce contează este ca după ce-l cunoşti pe omul respectiv să-l păstrezi sau nu alături de tine doar în baza unor calităţi pe care le-ai fi apreciat în cazul oricui, şi nu pentru că este nu ştiu cine sau face nu ştiu ce. Şi asta deoarece viaţa este prea scurtă şi prea complicată ca să-ţi pierzi vremea cu cineva care nu-ţi place mult.