Tu câte perechi de ștrampi ai?

Primul meu gând când ajung acasă este: Și acum unde mergem, ce facem etc? Ideea de “a sta” în casă aproape că îmi provoacă o stare de panică. De fapt, ideea de “a sta” punct îmi dă o senzație de neliniște. Dintotdeauna. Și uite cum, vrând , nevrând, acum sunt foarte mult timp blocată cu mine. Și cu casa mea. Și îmi răsună în minte toți amicii cu binecunoscutul text :“Auzi, tu nu obosești niciodată? Mai ia o pauză!” Dar, nu am fost capabilă să iau acest respiro niciodată, pentru că nu sunt eu dacă stau, chiar dacă, da, m-am simțit de multe ori epuizată. Și pentru că mai e cineva în capul meu care îmi dă dreptate și-mi tot repetă că: “Statul obosește cel mai tare”.

Dar ca să revin la situația actuală, în care brusc viața mea foarte plină s-a limitat la casă- știri-casă, mi s-a părut că a apărut un semn de undeva de Sus de tot, că trebuie să mai iau o pauză. Să mai luăm o pauză. Pentru că sunt mulți asemenea mie, care trăim pe Fast Forward. Și poate că cineva și-a dat seama că singuri nu ne putem opri. Și-a dat seama că nu mai suntem în stare, în fuga nebună de “a face”, să mai și ”stăm să trăim” propriu-zis, să alegem ce ne place cu adevărat, să vorbim cu cine vrem neapărat, să ne limpezim gândurile și viețile, să avem vreme să ne ascultăm părinții, fără ceasul care ne anunță următoarea întâlnire. În ceea ce mă privește, m-a făcut să descopăr și că am zeci de perechi de ciorapi de plasă, cu ochiuri mai mici și mai mari, de diverse culori și cu diverse modele 🙂 , alte zeci cu portjartier sau cu bandă adezivă, cu dungă pe spate sau fără, mai mați și mai transparenți, și sute de șosete de nylon, lână, cașmir, bumbac. Asta, când m-am apucat să fac ordine în sertarul cu ciorapi. Urăsc ciorapii de când mă știu și nu înțeleg cum de am adunat atâția. Mai ales ca am avut impresia că doar în ultimii ani am mai cumpărat câte o pereche. Poate că ultimii ani însă au fost foarte mulți, dar nu mi-am dat seama când au trecut, pentru că mereu “făceam ceva”, repede, mult, mai mult, mai repede…

Nu sunt dintre aceia care cred că această perioadă mă va schimba complet, pentru că am văzut prea mulți oameni care, în așteptarea unui diagnostic vital, erau complet alții și, după ce aflau că “nu e malign”, încet, încet redeveneau ei, cu bune, dar și cu rele…

Știu însă că am avut timp să realizez ce îmi lipsește cel mai mult, de cine mi-e dor și grija cui o port, ce aș mai putea “face” când am timp de stat, ce mi-ar mai plăcea să trăiesc în viață, ce regret aș avea, dacă s-ar termina aici, dar mai ales l-am iertat pe tata care mă scoate din minți de 47 de ani cu: “Te-ai spălat pe mâini, când ai intrat în casă? Te-ai spălat pe mâini, după ce ai atins banii?”. Ei bine, acum răspunsul este DA! Și nu, nu ud săpunul și las apa să curgă, ca să crezi tu că m-am spălat, cum făceam când eram mică, doar pentru că mă stresai cu spălatul asta!!!!