Timpul şi sângele

Sunt Fecioară cu ascendent în Scorpion, dar câteodată… zici că-s Rac. Din acela care tot merge înapoi. Am crezut că e de la vârstă, dar, analizându-mă bine, mi-am dat seama că aşa am fost mereu. După ce tovarăşii au demolat casa bunicii mele din Bucureşti, am visat-o ani şi ani la rând în toate felurile şi în toate chipurile. Însă de fiecare dată, eram în perioada de după Revoluţie. Nu mai exista pericolul ca Ceauşescu să o dea jos. Aşadar, o refăceam şi aveam mare grijă să nu tai nucul. Mă mai şi supăram din când în când că fratele mamei nu era de acord cu modificările. După ce mă trezeam, eram tristă toată ziua, pentru că totul fusese doar un vis.

Adeseori, am vrut să mă duc la locul cu pricina, dar n-am avut curaj să ajung pe strada bunicilor şi să văd blocurile oribile care au luat locul casei noastre, pentru că nu aş putea suporta durerea. Cineva mi-a spus însă că nucul ar mai exista, strâns, chircit, rupt, prin parcarea unui imobil comunist.

Poate că nu m-am dus să înfrunt realitatea şi fiindcă prefer să-mi amintesc de casă aşa cum era, pe strada pietruită, cu vecinii noştri drăguţi, cu doamna Mioara, cu Paveleştii şi cu ţiganii din colţ care nu-şi deranjau „prietenii“. Există în viaţa mea şi situaţia fericită în care casele de care mi-e dor mai există, iar atunci nu mă pot abţine să nu le vizitez.

Acum ceva vreme, când veneam dinspre Sighişoara, m-am hotărât să-mi iau inima în dinţi şi să sun la poarta casei bunicilor mei din Braşov. „Ştii cine locuieşte acum aici?“, m-a întrebat fiica mea, Alexia, când am ajuns în faţa casei. Nu ştiam. „Dacă nu e acasă sau nu ne dă drumul înăuntru?“, a insistat ea. Nu mă gândisem la asta nici o secundă. Eu doar vroiam să revăd locul unde mi-am petrecut toate vacanţele de iarnă, casa noastră…

Am avut noroc şi o doamnă drăguţă mi-a deschis, mi-a zis că ştia că locuinţa a aparţinut bunicilor mei şi că suntem bineveniţi să vizităm. Gardul este la fel, doar de o altă culoare, are aceiaşi ţepi de care mi-era frică atunci când îl săream. Mama îmi spusese că aşa a murit băiatul actriţei Romy Schneider… Poteca unde parcam Dacia roşie botezată „Muţica“ era acolo, pivniţa avea acelaşi miros umed de cartofi încolţiţi şi vin în butoaie, mărul face încă gustoasele poame „parmen aurii“, rubarba, ribizli (strugurei roşii), fasolea galbenă, toate erau la locul lor, ignorând parcă trecerea timpului. Casa nu mai are veranda cochetă şi biblioteca plină de cărţi „obligatoriu de lecturat“, cum zicea Buni, bucătăria a devenit cameră, baia a păstrat „vana“ la locul ei, dar chiuveta este pe celălalt perete, în dormitor nu mai există teracota cu sunetul ei care mă adormea instantaneu, şi au apărut nişte dependinţe.

Nu-mi plac variantele modificate. Nici de case, nici de reţete culinare, nici de oameni. În stânga nu mai locuieşte Rebi Nèni, în dreapta Popovicii au murit, iar săsoiaca Ursula a plecat în Germania după Revoluţie.

Cu toate acestea, mă bucur că locuinţa există, că pot să o revăd oricând, aşa cum pot escalada când vreau dealul din faţa ei, unde mă dădeam în leagăn cu orele pe cauciucul prins de bunicu’ într-un pom.

Dacă iernile mi le petreceam la Braşov, vara, mergeam la mătuşa de lângă Sibiu, sora bunicului din Braşov. Acolo am hotărât, de asemenea, să-mi petrec în continuare o parte din vacanţe. Pentru că fânul are un anumit miros. La fel şi dimineaţa. Cunosc fiecare casă şi fiecare familie. Mă reîntâlnesc cu prieteni din copilărie, mă uit la casele părăsite unde dansam până la epuizare, la băncuţa unde un băiat mi-a explicat cum se sărută de-adevăratelea, la biserica folosită duminica drept loc de întâlnire pentru organizarea „discotecii“, la căminul cultural unde rulau filme pe care le vedeam de zece ori, la „cooperativa“ unde se vindeau cei mai buni biscuiţi şi unde eram extrem de fericită dacă mă lăsa tanti Toriţa să vând şi eu. Când venea câte un client care nu mă ştia, mă întreba de îndată: „Da’ tu a cui eşti, copilă?“. „A lu’ Escana“, răspundeam politicos.

Acum nu mai locuiesc în aceeaşi casă, dar i-a rămas unui văr, deci e în familie, iar noi ne-am făcut propria gospodărie. Chiar şi despre acest sat am însă, din când în când, câte un coşmar. Visez că se asfaltează, că nu mai sunt bivoliţe sau că se construieşte un bloc şi se strică tot.

Sunt orientată către trecut şi când vine vorba de oameni. Îmi face plăcere să ţin legătura cu oameni dragi, cunoscuţi în şcoala generală, în liceu, prin viaţă. Nu suport să-mi pierd prietenii, să nu mai vorbesc cu ei, să ştiu că sunt supăraţi, să distrug ceva din istoria noastră, să rămână ceva neclar, neexplicat, nezis, netrăit. Poate pentru că am avut noroc să cunosc oameni minunaţi, poate pentru că am trăit clipe extraordinare, de aceea vreau să mă întorc mereu? Ştiu că sunt atâtea destinaţii superbe pe lume şi atâţia oameni noi, dar simt că sufletul meu are nevoie de acea energie pe care o regăseşte numai în trecut. Alexia e tot Fecioară cu ascendent în Scorpion. A fost peste tot prin vacanţe. Dar mai vrea câteva zile la ţară, unde o aşteaptă gaşca de copii, în mijlocul unei uliţe prăfuite, de unde îi trimit mesaje de dor şi-i cântă la telefon. Tehnologia avansează, dar sângele apă nu se face.

P.S. Tata a aflat că este de vânzare casa din Petroşani în care s-a născut şi a copilărit, şi vrea să o cumpere…