Ție de ce ți-e dor?

Mie mi-e dor de Mamaie, de cum mă adormea chiar și la 20 de ani, și-mi făcea masaj la fiecare deget cu mâinile ei catifelate… Doamne, cât erau de catifelate! De cum mă întreba, la ora 4 dimineața, când mă furișam în pat lângă ea, după o petrecere: „Ce v-au dat, Mamaie, de mâncare?”. După ce-i răspundeam, obosită, în doi peri, începeam să mă plâng că nu mai pot de durere de picioare. Și ea îmi spunea: „Dar cine te obligă, Mamaie, să dansezi atât?“. „Nimeni, Mamaie, îmi place.” „Hai, dă-mi picioarele, să-ți fac o frecție.” Și începea să mă strângă fără putere, iar eu o rugam să mă apese mai tare, și ea îmi spunea: „Nu mai am putere, Mamaie”.

Mi-e dor să beau cu ea cafea turcească cu zaț și la sfârșit să întoarcem ceștile să vedem dacă ne cade vreun drum lung, să dăm în cărți și ea să-mi zică cum că trebuie să mă decid pe care îl punem de roșu și pe care de ghindă… „O să te măriți cu un bărbat în uniformă. Nu nepărat militar, poate fi orice bărbat care poartă o uniformă, poate doctor, sau altceva”, îmi zicea.

Mi-e dor de poveștile despre „domnul colonel”, despre partidele de tenis, despre Herăstrău, unde bunicul, „cel mai frumos grec”, fusese șef de gară, despre pălăriile ei de la Galeriile Lafayette de pe Calea Victoriei și pantofii numărul 34.

Mi-e dor să mă ducă de mână la școală sau la bazinul de înot, să ne plimbăm cu tramvaiul care oprea pe malul Dâmboviței, să-mi croiască haine, să mă învețe că rujul trebuie să fie roșu, că de aceea se cheamă „Rouge”, să-mi asculte toate poveștile cu băieți și să-și dea cu părerea.

Mi-e dor să mă ascundă de mama și să mă acopere dacă voi face ceva nepermis. Să-mi dea voie pe stradă până la ce oră vreau, să-mi coacă mere pe soba de teracotă, să mă plimbe cu vaporașul pe lacul Herăstrău, să-mi povestească despre minunile Sfintei Parascheva, să-mi facă cu mâna prin păr până adorm, să-i aud râsul pe care îl avea, oricât de greu i-ar fi fost.

Mi-e dor de mâncarea ei de gutui, de răbdarea ei, de vocea caldă. Mi-e tare dor de ea. De bunica mea!