Știrile PROTV

Am adormit către ora 2 dimineața, pentru că am mereu emoții înainte de 1 Decembrie. Mi-am făcut de lucru, am văzut ultimul episod din The Undoing pe HBO GO, ultimele două din Queen Gambit pe Netflix și am zis că o să cad lată… Dar, cum am pus capul pe pernă, m-a lovit o revelație care m-a trezit la loc! Prezint jurnalul de știri, la ProTV, de un sfert de secol! UAU! Sună foarte mult… Și nu mi-am dat seama când au trecut anii. Pentru că mi-a plăcut, pentru că m-am obișnuit, pentru că nu e plictisitor, pentru că, pentru că… Dar mai presus de orice, pentru că suntem o gașcă. Noi, ăștia de la știri :). Între timp, desigur că mulți au venit și au plecat, emisiunile de dinainte, dintre și după jurnale se mai schimbă, dar există acest miez care păstrează direcția, spiritul și sufletul, sau cel puțin asta ne dorim. Și știți ceva, de multe ori și cei care pleacă, rămân cu mare parte din suflet aici pentru totdeauna.

E ceva în viața noastră de “protv-iști” care dă dependență. Și bănuiesc că e atmosfera aceea în care faci ceva de drag alături de prieteni. Cred că din același motiv sunt și tristă anul acesta. Pentru că de 25 de ani nu a existat 1 Decembrie fără ca, după încheirea programului de știri, să nu vină întâlnirea cu sute de colegi, la care povestim de toate de peste an, dansam, râdem, așteptăm cu emoție premiile PRO. Mâncăm fasole cu ciolan, sarmale cu mămăligă, șunculițe și murături, fripturi și cozonaci, și sărbătorim ziua României și a stației noastre de TV, într-un fel în care numai noi știm.

Și cei care au participat vreodată la un asemenea eveniment. Nu cred că e om în Pro care să nu aibă cel puțin o poveste de istorisit de la un 1 Decembrie. Sigur că și acum o să ne vedem online și o să ne minunăm despre cât de tare e tehnologia și cum am reușit și în aceste condiții să nu dispară de tot reuniunea. Dar nu e la fel… Bine, oricum nu ar fi fost la fel, pentru că l-am pierdut în primăvară, mult prea devreme, pe Gabi Crețean, sufletul petrecerii și unul dintre cei mai buni oameni și cameramani pe care i-am cunoscut. De fapt, lipsa sărbătorii, asa cum ar fi trebuit să fie ea, o consider ca un doliu prelungit după Gabi, dar și după Adi Roșu (care a plecat dintre noi de curând).

A fost un an greu pentru toți și este încă. Și a fost și mai greu pentru echipele de știri care de luni de zile sunt niște eroi, în același timp admirați și blamați, hăituiți și protejați, ajutați și evitați.

Lor vreau să le mulțumesc în mod special de acest 1 Decembrie. Pentru că, într-o perioada atât de dificilă, în care oamenii au luat-o care încotro, la propriu și la figurat, ei au rămas acolo unde le e locul ca să-și facă impecabil datoria, iar eu i-am simțit lângă mine, așa cum îi simt în fiecare zi, de un sfert de secol…Și dacă până acum îmi părea lucru mare ce fac ei, acum mi se pare chiar extraordinar, văzând cum o criză poate suci mințile și viețile într-un mod la care nu m-aș fi gândit niciodată. Am fost cu toții atât de destabilizați, că am trecut prin toate cu viteza luminii.

De la dragoste la ură, de la empatie la egoism, de la frică la nepăsare, de la prudență la fatalism. Iar în acest context “ireal”, din care sper că vom iesi odată, ei au fost în stare să nu-și piardă mințile și să continue să-și practice profesia cu demnitate.

Pentru că oamenii aceștia ai știrilor ProTV își iubesc telespectatorii. Sunt mulți, deși puțini, sunt calzi, deși tăiosi, sunt calmi, deși nervosi, sunt mândri, deși timizi, și sunt mereu în căutarea adevărului. Iar când nu le iese, o iau de la capăt! Zi de zi. De 25 de ani.