Seara

Seara, când pun capul pe pernă, mi-e cel mai greu. Numai atunci pot să plâng și nici atunci prea mult. Pentru că mama m-a avertizat de acum peste 20 de ani că mi-am ales o profesie pe care trebuie să o fac perfect, zilnic, fără să se vadă nimic din problemele personale.

„O să fii ca un actor de teatru, ca o balerină la Operă. Pe oameni nu-i interesează ce simți tu în afara scenei. Spectacolul trebuie să fie impecabil” – mi-a explicat clar când i-am transmis entuziasmată că voi prezenta un program de știri. Așa că aștept concediul când vreau sa plâng… Numai că acum e prea mult. Nu mai pot duce atâtea drame într-un timp atât de scurt. Încerc să fac ca întotdeauna, să mă conving că viața merge înainte și că important e să înțelegi și să faci ceva bun, dacă îți stă în putință….

Mă trezesc dimineața și mă duc la sport ca și înainte. Îmi pregătesc emisiunea de la radio cu oameni frumoși și subiecte pe măsură. Vorbesc cu prieteni și colaboratori despre Târgul de cadouri de Crăciun pe care îl organizăm, merg la restaurant și la filme, chiar și râd la diverse glume și poate că aș fi în stare să și dansez într-un club, la ziua cuiva. Dar când se apropie seara simt un nod în gât și o durere în piept. Pentru că nu pot de fapt să duc durerea  părinților care-și îngroapă copiii. Nici chiar eu, această stâncă, această mamă deloc perfectă, această mereu veselă și optimistă, această rezistentă la orice, nu mai pot.

Mi-au secat sufletul poveștile femeii care are doi copii încă în stare gravă în spital și care vorbea despre ei cu zâmbetul pe buze spunând lucruri minunate, mama care i-a găsit rucsacul  fetei moarte în incendiu și care îi caută în continuare telefonul pentru a mai salva câteva poze cu copilul care nu mai este, mama colegei mele Teo care, după câte a îndurat cu ea atâția ani, acum trebuie să se despartă în urma unui accident stupid…

Doamne, acestea sunt momentele în care îi invidiez pe cei fără copii, deși știu că nu e drept. Dar ei nu sunt în pericol să trăiască așa ceva. Pentru că nu cred că poate exista durere mai mare decât să-ți pierzi copilul. Iar ce s-a întâmplat acum a fost pentru mine încă o demonstrație îngrozitoare a fragilității vieții.

Cum trebuie să fii acum ca să nu înnebunești de fiecare dată când îți iese copilul pe ușă?

Când copiii mei erau mici stăteam cu sufletul la gură până veneau din parc pentru că eram obsedată că vor cădea de pe tobogan sau că o sa le vină leagănul în gură, apoi am trăit cu frica traversării străzii, apoi de fiecare dată când merg cu altcineva cu mașina, când merg singuri în avion, când merg singuri cu trenul… Acum mi-e frică de droguri. Dar vă spun sincer că nicio clipă nu m-am gândit că ar putea să nu mai vină de la o petrecere dintr-un club, pentru că ar putea să ia foc. Câte frici trebuie să îndure un părinte? Cât trebuie să fie de puternic sau cum să facă astfel încât să-și lase copiii să trăiască fără să o ia razna?

Asa că, mamă, iartă-mă, dar am să plâng măcar noaptea pentru o vreme, chiar dacă nu sunt în concediu. 53.