Școala de șoferi

Băiatul meu m-a întrebat aseară dacă mie nu mi-e frică să merg cu taxiul. Cum să-mi fie frică? De ce? Păi pentru că nu îl cunoști pe omul acela și te poate duce oriunde… Altcineva m-a întrebat într-o zi dacă nu mi-e frică să mănânc din merele pe care mi le trimite la Pro TV un domn de la țară de mulți ani de zile sau dacă nu mi-e teamă să deschid diverse colete care vin pe adresa redacției. Îmi vine să râd pentru că aceste dileme îmi aduc aminte de tinerețe. Nu, mie nu mi-a fost niciodată frică de oameni. Mi-a plăcut să mă împrietenesc cu oricine, oricând. Să aflu povești noi, să învăț lucruri de la ei, să-mi lărgesc permanent cercul de amici. Să am încredere. Să-mi testez instinctul. Numai că acum, ascultându-l pe Aris, realizez de câte ori am fost complet inconștientă.

Una dintre întâmplările de pomină cred că a fost aceea care avut loc la examenul pentru carnetul de șofer. Așteptând pe hol să-mi vină rândul la probă scrisă am intrat în vorbă cu un tânăr ceva mai mare ca mine, care aveam 19 ani. Am discutat despre o mulțime de lucruri interesante și, la plecare, pentru că ploua foarte tare, cred (unul dintre noi avea o pelerină galbenă, parcă), s-a oferit să mă conducă acasă. Nu mai știu ce și cum, dar eu l-am invitat direct în casă, pentru că mi s-a părut normal să-i dau o cană de ceai cald. Și iată cum am ajuns la ușă cu domnul de doi metri pe care îl cunoscusem cu câteva ore mai devreme. „Mamaie” ne-a deschis puțin nedumerită, dar i-am zis că e un prieten și l-am invitat în bucătărie. Am pus de ceai și mi-am dat seamă că nu mai aveam batoane (niște cornuri de un leu, din copilăria mea) pe care să le ung cu unt și magiun de prune, așa că l-am și trimis pe necunoscut la pâine. S-a executat de îndată și în curând mâncăm liniștită cu omul de la școală de șoferi și cu mamaie batoane cu ceai. Când a apărut mama de la serviciu și ne-a găsit pe toți trei în jurul mesei, să facă infarct… „Cine e domnul?” „Un om cu care m-am împrietenit pe hol la examen” „Păi și l-ai adus așa, în casă? Putea să fie un criminal să vă omoare pe amândouă în casă…”

Putea să fie , dar eu nu mă gândisem nici o secundă la asta. Iar mama mă învățase să-i prezint toți amicii. Apoi, s-a dovedit că nu era un criminal în serie, ci un tânăr care realiză o emisiune la radio, unde recita și niște poezii frumoase. Un artist. Nu era el cu toate țiglele pe casă, dar era dintre „acei nebuni frumoși”. Am ținut legătura o vreme fără să fi dezvoltat însă vreodată o relație de altă natură. Nu-mi mai amintesc numele lui, dar aseară mi-a apărut automat în minte această poveste…