Proful de înot

V-am mai povestit despre primul meu profesor de înot, care a plecat definitiv în Statele Unite prin anii 80 și cu care m-am regăsit acum câțiva ani. Chiar am organizat o întâlnire cu aproape toată echipa noastră micuță de înot, de atunci. A fost foarte emoționant să-l revedem. Domnul profesor Ioan Marusceac, cel care, deși era foarte ferm, reușise să ne facă să avem rezultate de drag și nu de frică. Cel care, dacă scoteam timpi buni, ne dădea chiar și o ciocolățică mică la sfârșitul antrenamentului. Am păstrat legătura și acum, pentru că era prin București, l-am invitat la Snagov, în weekend. Mi-a zis: “N-am mai fost acolo din 1964, de când faceam canotaj”. 

Nu a mai recunoscut mare lucru din baza de pregătire de pe lac, dar când a văzut scris pe marginea de beton : NAVASART, zice : “El ne-a rupt în două kaiacul. Era antrenor la Steaua și a trecut tare cu șalupa pe lângă kaiacul nostru, a făcut o întoarcere bruscă, și pur și simplu barca de concurs s-a rupt în două, cu noi în ea. Noi am fost campioni naționali la “kaiac de 4”, în 63 și 64”. Apoi, vede o statuie . “Al cui e bustul? Ce scrie acolo?” Citesc: “Otto Tomiuc”. “Aaaaaaaa, toți îi știau de frică arbitrului ăsta!”.

Îl intreb de ce nu s-a făcut antrenor de canotaj? Avea specializarea sporturi nautice-natație în facultate, și așa și-a găsit post, când a terminat. Ce bine pentru noi! Care aveam 6 ani și am avut norocul să ne ia “în primire”. Am cutreiarat țara cu el, la concursuri și în cantonamente, ne-am antrenat în aceleași bazine despre care vorbește acum David Popovici, și am rămas cu un gol de neumplut, când a plecat din România. S-a mai întors la un moment dat și ne-a adus treninguri și costume de baie, că și lui cred că îi era dor de noi, și apoi nu am mai știut nimic de el… căci era foarte periculos pe vremea aceea să ne contacteze. Devenise “un străin fără cetățenie română”. “Și mă gândeam mereu, că mi-ar fi plăcut să vă aduc dulciuri, bomboane, toate bunătățile alea de prin America, dar nu aveam cum, deoarece știam că, dacă mă apropii de voi, o să aveți probleme…”, povestește el acum, cu seninătatea unui bărbat de 78 de ani, care a lăsat tot în țară, pentru ca fiica lui, cu 7 ani mai mică decât mine, să aibă o viață bună, în libertate. Este mândru de ea, peste poate, și împreună cu soția sunt fericiții bunici a trei nepoți. 

“În America, am avut un job care nu mi-a plăcut, timp de peste 40 de ani, zice Johnny, dar fata mea și familia ei sunt bine, fericiți, împliniți. Eu am trăit muncind între 12 și 14 ore pe zi și, când m-am uitat la ceas, eram bătrân.”  

Iar eu mi-am amintit o fotografie cu fiica lui, care se înrolase în armată (American Marine Corps) și era una dintre cele 3 femei din lume, pilot pe avionul de luptă AV-8 Harrier. Și m-am gândit la câți părinți încă își sacrifică propriile vieți, ca să le fie mai bine copiilor, în alte țări…. Prea mulți. Prea trist. Prea mi-aș dori să nu mai fie așa!

Iar, ca să nu închei în aceasta notǎ, aflați că a fost o duminică minunată, în care m-am bucurat că am depănat cu “Profu” amintiri despre bucuriile atât de simple ale copiilor minunați care eram noi, “amărâții” ăștia fericiți din poze.