Profesoara de viaţă

Primul om care a crezut în mine, în afara părinţilor, a fost învăţătoarea mea, Maria Stavar. Întotdeauna am susţinut că suntem suma întâlnirilor importante pe care ni le oferă viaţa, a oamenilor care ne încurajează şi ne modelează. Pe doamna Stavar am cunoscut-o la două săptămâni după ce împlinisem şase ani, adică în prima zi de şcoală.

Toţi copiii eram adunaţi în curtea Liceului Sportiv, unde hotărâseră ai mei să merg, iar directorul anunţa numele elevilor şi învăţătoarea ce urma să îi aibă în grijă.

Eu am nimerit la EA. Prin curte, diverşi părinţi îi avertizaseră pe ai mei că este cea mai severă „tovarăşă“. Aşa şi era. Dar nu ştiu cum, m-a îndrăgit cred, şi, deşi nu era mai blândă cu mine, am început să ne petrecem aproape toată ziua împreună. Stătea chiar vizavi de blocul meu, aşa că atunci când nu aveam antrenament la înot imediat după şcoală, mergeam împreună acasă. Încet, încet am început să mâncăm amândouă, să-mi fac lecţiile la ea acasă şi chiar să dorm de prânz acolo. Doamna Stavar ştia reţeta pentru cea mai bună ciorbă cu leuştean şi reţeta de ambiţionat copiii. M-a pus să învăţ multe poezii, să rezolv probleme complicate, să dansez, să cânt în cor, să nu pierd nici o piesă de teatru, să conduc clasa, şcoala, să înot cu îndârjire, să am curaj şi să-i respect pe cei din jur. Iar eu ştiu că de la ea a plecat totul. După mama, ea a fost prima care m-a împins de la spate şi mi-a repetat că sunt bună pentru… şi pentru… şi pentru…, până am crezut.

De curând, cineva m-a întrebat de unde am pasiunea pentru teatru şi mi-am amintit imediat de doamna Stavar care mă ducea la absolut toate piesele noi din oraş. Chiar dacă la şapte ani nu înţelegi nimic din Mobilă şi durere, mirosul sălii de teatru şi emoţia întâlnirii cu acele personaje care stau la câţiva metri de tine ţi se imprimă în suflet pentru totdeauna. Când nu mergea ea cu mine la spectacole, mă trimitea cu copiii ei, care erau mult mai mari ca mine. Cu Miki, fata doamnei Stavar, am descoperit serile de la Teatrul Bulandra din Grădina Icoanei, unde regretatul Florian Pittiş organiza „Poezia muzicii tinere“, o întâlnire semilegală în acea vreme, dedicată Beatles-ilor. Eram fascinată de mulţimea de oameni care aveau curajul într-o perioadă foarte dificilă să vorbească liber despre Occident, muzică străină, sex şi alte subiecte tabu. Şi, desigur, eram fascinată de Moţu’ Pittiş… Iar Tiberiu, fiul doamnei profesoare, mă invita la petrecerile liceenilor care mi se păreau „cea mai tare chestie“. Mai ales dacă vreun coleg de-al lui mă şi invita la dans, pe mine, „Piticot“ sau „Piti“. Pentru că, am uitat să vă spun, aceasta mi-era porecla, datorată bănuiesc staturii mele „impresionante“ şi vârstei.

Tot doamna Stavar cred că a „implementat“ în mine „disciplina muncii“ − ca să vorbim ca la partid. Când eram la ore sau când îmi făceam lecţiile, nu mişca nimeni şi totul trebuia făcut cu respect faţă de tine şi faţă de ceilalţi. Şi, mai ales, perfect.

Au trecut peste 30 de ani de atunci, dar noi am rămas în legătură strânsă, aşa cum cred că e normal să rămâi cu oamenii care ţi-au marcat viaţa.

Astăzi am mâncat împreună o ciorbă cu leuştean. La plecare, am primit şi un borcan cu dulceaţă de cireşe amare. Sunt fericită şi vreau să-i mulţumesc pentru tot şi să-i spun că o iubesc.