Olimpiada, mon amour…

Am o mare admiraţie pentru sportivi şi aş vrea ca toţi să ia medalii pentru că efortul lor este de neimaginat. Pentru că ei sunt printre puţinii români care mă mai fac să fiu mândră de ţara mea.

Ştiţi senzaţia aceea de gol în stomac? Când aţi simţit-o prima dată? Probabil cei mai mulţi o să răspundă că atunci când s-au îndrăgostit. Ei bine, mie golul în stomac îmi aminteşte de sunetul unui fluier prelung care mă anunţa că a venit timpul să urc pe blocstart. Se auzea până îmi fixam bine vârful degetelor de marginea blocului acela de beton şi se încheia când mă împingeam cu putere în apă.

Am început să fac înot pentru că ai mei hotărâseră să merg la o şcoală sportivă, iar acolo nu puteai intra decât dacă făceai deja un sport şi treceai o probă eliminatorie. La 6 ani ştiam aşadar să înot bine şi am fost selecţionată să fac parte din echipa de nataţie a liceului.

La ce m-a ajutat?

În primul rând, sportul de performanţă te învaţă să fii un bun soldat. Nimeni nu îndrăznea să comenteze ceva dacă antrenorul te punea să faci bazin după bazin chiar dacă nu mai puteai să-ţi mişti picioarele. Apoi, te înveţi să înduri multe în numele victoriei. Nu cred că există înotător care să nu fi luat nişte şnururi de la fluier ude pe fund sau câte un şlap care se mula groaznic pe piele. Şi atunci să vezi ce viteză prinzi…

Chiar dacă înotul nu este un sport de echipă, prieteniile legate între colegi erau foarte frumoase. Petreceam ore întregi împreună, mergeam la concursuri prin ţară şi în cantonamente, ca o familie.

Sportul te învaţă să câştigi ca nimic altcineva. Te învaţă să lupţi ca nimic altcineva. Să tragi mereu cu coada ochiului la culoarul de alături ca să nu fii depăşit. Te învaţă să nu abandonezi chiar dacă simţi că te sufoci de efort. Pentru că apoi senzaţia pe care o ai atunci când ajungi pe podium cu o medalie la gât sau cu o cupă în mână nu poate fi înlocuită cu nimic. Simţi că eşti cel mai puternic, că a meritat orice sacrificiu, că eşti fericit, că eşti bun. E extrem de util să pleci cu aceste experienţe în viaţă, pentru că ştii – fără să ştii – ce anume vrei să simţi încă o dată, unde vrei să ajungi, cum să te raportezi la muncă, cum să o apreciezi, cum să-ţi creşti copiii în spiritul victoriei.

Când avea vreo 7 ani, Alexia, fiica mea, a avut şi ea primul concurs la înot. Îi era frică, iar eu vorbisem mult cu ea înainte să intre în apă. Mai mult decât atât, îmi era şi mie teamă, nu ştiu de ce, că nu va ajunge nici până la capătul bazinului. Când ne-am văzut după probă, mi-a zis: „Mama, aproape nu mai puteam să respir, dar te auzeam pe tine în urechi cum îmi spuneai: «Când simţi că nu mai poţi, atunci dă-i mai tare din picioare!» Şi aşa am făcut. Vezi, am câştigat!“. N-am mai văzut-o atât de fericită decât când a primit de ziua ei un căţel pe care şi-l dorise ani la rând.

Poate că sunt subiectivă, dar am o mare admiraţie faţă de sportivii de performanţă. Şi mi-ar plăcea ca lumea să le înţeleagă valoarea, să-i aprecieze şi să-i susţină tot timpul, nu numai atunci când câştigă. Şi aş mai vrea să nu-i uite.

Iar ca să închei într-un ton optimist, am să vă povestesc o istorioară simpatică pe care am trăit-o acum câteva săptămâni. Eram la turneul de tenis de la Roland Garros şi aveam o masă rezervată la o terasă de acolo. Nu mai ştiam dacă pe numele lui Ilie Năstase sau al unui alt prieten. Am spus numele celui de-al doilea, iar şeful de sală mi-a răspuns: „Nu, nu există aşa ceva, avem o masă de 14 persoane, dar e pe numele lui Năstase“. „E aceeaşi“, îi spun eu. „Atunci spuneţi aşa, doamnă“, continuă el. „Nu ştiu care este cuvântul în limba dumneavoastră, dar în franceză noi îi zicem mot de passe (adică parolă). Şi la Roland Garros parola care poate face orice posibil este Ilie Năstase. Aşa că poftiţi la masă!“

Iubiţi-vă sportivii, vă îndemn şi eu. Pentru că ne fac ţara să arate mai frumoasă şi ne fac pe noi să ne simţim mândri că suntem români.