Nu ne deranjează nici un cadou. Nici măcar în luna comunistă MARTIE

Martie – luna femeilor. Un clişeu enervant şi obositor pentru cei care trebuie să execute cadoul de rigoare, o oroare pentru toţi zgârciţii care spun că de fapt urăsc sărbătoarea comunistă şi un prilej de bucurie pentru noi, doamnele, care ne răsfăţăm cu „atenţii“ fără să ne pese dacă 8 Martie a fost inventat de Mao Zedong sau nu. Şi ştiţi ceva? Femeile sunt moarte după cadouri, multe, multe şi de tot felul, de când lumea, nu de când s-a declarat martie luna femeilor.

În romanul La Paradisul Femeilor al lui Zola, scris prin 1883, este atât de bine conturată atitudinea femeii care descoperă nebună de fericire magazinul unde găseşti de toate, încât îmi vine să vă recomand această carte pentru luna martie ca să nu vă simţiţi vinovate că vă doriţi prea mult din cauză că nu aţi avut suficient pe vremea lui Ceauşescu.

Şi pentru că mi-am amintit de această carte, să ştiţi că, după părerea mea, ea poate fi şi o mare lecţie de marketing şi vânzări pentru proprietarii de magazine din România, cu toate că ne despart mai mult de 100 de ani de momentul când a fost scrisă.

Şi acum… povestea simpatică a lunii. Am avut o întâlnire cu nişte tinere drăguţe de la o agenţie de publicitate. Şi tocmai când o colegă le făcea cunoştinţă cu „d-na Esca“, o tipă din faţa mea zice: „Nu mă mai cunoşti?“. Mă uit atent, mi se pare că o ştiu, parcă, de undeva, dar nu îmi amintesc de unde, şi zic: „Nu mai ştiu… de unde?“ „De la liceu“, zice ea. Nu mă luminează cu nimic. „De la întâlnirea cu…“ Nimic. „Popescu.“ Da, pe Popescu îl ştiu bine, tocmai am închis telefonul după o convorbire cu el, dar cine e ea? Şi aud dintr-odată ceva ce avea să învioreze atât liniştea care se aşternuse, cât şi memoria mea. „Mai ştii când am sărit pe geam de la etajul 1 din Facultatea de Litere pe maşina rosie?..“ LINIŞTE. Îmi amintesc pe loc. Şi mă gândesc dacă o fi „de bine“ să afle TOŢI participanţii de la serioasa întâlnire, care se uitau la mine cu priviri întrebătoare, de trecutul meu glorios. Dar pentru că este martie şi e ziua femeii, hai să recunosc.

Aveam, în liceu, o gaşcă de oameni care scriau, recitau, regizau… chestii din astea care nu se mai caută. Şi doi băieţi, Ionuţ Cârjan şi Răzvan Rădulescu (romancier şi scenarist actualmente), care reuşiseră prin nu ştiu ce aranjament să-şi deschidă un fel de cafenea în Facultatea de Litere de la Universitatea din Bucureşti. Aşa că mergeam seara acolo, ascultam Joe Dassin, Beatles, citea fiecare ce a mai scris, etc. Problema este că, într-o seară, ne-am cam întins până pe la unu noaptea şi portarul clădirii ne-a încuiat acolo. Eram disperaţi. Voiam să sărim de la primul etaj, unde erau geamuri, dar era distanţa prea mare. Noroc că am găsit un telefon la poartă şi am sunat-o pe mama care a venit să ne salveze. A parcat Dacia noastră roşie, lipită de zidul Universităţii, şi am sărit toţi, unul câte unul pe maşină, şi de acolo jos. Super fun, iar mama mea a fost declarată drept „cea mai cool mamă“, chiar dacă nu exista această expresie pe atunci.

În final, mi-am amintit şi de domnişoara cu pricina. Era iubita lui Ionuţ şi scria poezii foarte bune.