Nu mă opresc nici măcar o secundă

Când mă sună Marius Chivu să mă roage ceva, încerc să-i fac pe plac. Dar, acum, îmi zice să scriu despre relaţia mea cu lenea. „Păi, n-am nici o relaţie“, îi răspund eu. „Perfect, scrie despre asta!“ Aşa că scriu. Nu numai că n-am nici o relaţie cu lenea, dar cred cu tărie în teoria unui şef de-al meu care zice că „statul degeaba te oboseşte cel mai tare“.

Acum sunt în vacanţă, la mare, de o săptămînă. Faptul că nu fac mai nimic, ci mă plimb între masă, masaj şi plajă, m-a pus la pământ. Pur şi simplu mă târăsc într-un somn continuu. Poate că şi cu lenea este cum e cu mâncarea: „pofta vine mâncând“. Din ce nu faci nimic nu-ţi mai vine să faci nimic. De aceea, evit (inconştient sau nu) această situaţie. Şi trăiesc la limita celalaltă a vieţii. Nu ştiu dacă este bine, dar asta e. Nu mă opresc nici o secundă din tot felul de activităţi. Doar în vacanţă îmi permit să-mi fie un pic lene.

Ce fac în timpul anului? Ştirile de la ora 19 la PRO TV, emisiunea La Radio de la EuropaFm, coordonez site-ul alistmagazine.ro, printez revista AListMagazine trimestrial, fac şi câte un ziar tematic, cum am făcut, de exemplu, de curînd, pentru Festivalul Untold, organizez târguri de shopping, dau interviuri, fac fotografii, merg la un milion de evenimente, fac sport, găzduiesc conferințe, ţin speech-uri motivaţionale. Şi, desigur, mai am şi soţ, doi copii, părinţi şi alte de-ale casei de coordonat.

Prima întrebare pe care mi-o pun inevitabil prietenii este: „De unde ai atât de multă energie?“ Şi urmează: „Mai poţi?“ Bănuiesc că, mai întâi de toate, vorbim despre o moştenire genetică, şi apoi, nu pot să refuz niciun proiect, de niciun fel, pentru că mi se pare că ar fi un păcat să dau cu piciorul atât de multor oportunităţi pe care am norocul să mi le ofere viaţa. Mai mult, nu pot să nu mă implic în diverse activităţi care să-i ajute pe alţii, pentru că şi eu am fost ajutată la rândul meu. Îmi place să fiu mereu activă, să particip la ceva, să creez ceva, să construiesc. Să nu fac umbră pământului degeaba. Şi mi-ar mai plăcea să las ceva important în urma mea. Dar despre asta, poate într-un articol viitor.

Nu numai că nu rezonez cu oamenii leneşi, dar am o mare problemă cu viteza de reacţie. Dacă îţi cer un număr de telefon şi nu mi-l dai pe loc, până mă anunţi că l-ai găsit, am mai căutat în câteva părţi şi am făcut deja rost de el. Poate că asta vine din faptul că, fundamental, rămân un reporter de ştiri. Aşa că încerc să am alături oameni care să funcţioneze în acelaşi ritm cu mine.

Acum, e adevărat, odată cu vârsta, reuşesc cât de cât, în timpul liber, să „lenevesc“ la umbră cu o carte în mână, ceea ce acum cinci-șase ani era de neconceput. De altfel, şi când citesc, mi-aş dori să termin cartea în aceeaşi zi. Îmi amintesc cum la prima vacanţă pe o insulă de vis, după șapte zile, plângeam la propriu, pentru că voiam acasă. Să fiu pe o plajă, unde nu se întâmplă nimic timp de o săptămînă, asta mă omoară. Idealul meu? New York cu o plajă ca în Maldive.

Așa că, dacă vă place să leneviţi, nu vă bazaţi pe mine.

Articol apărut în Dilema Veche nr. 706, 31 august – 6 septembrie 2017.