Noi şi copiii noştri…

Stau pe marginea unei piscine cu apă turcoaz care curge către mare, totul împrejur este de un alb perfect, miroase a plajă şi aud păsări de tot felul. Apoi linişte. Doar câteva acoperişuri albastre şi steagul Greciei îmi amintesc că sunt pe pământ. Altfel, aş fi crezut că am ajuns în paradis şi nu prea înţeleg pe cine şi în ce fel aş fi putut păcăli ca să primesc aşa ceva.

Am o săptămână de vacanţă, la fel şi copiii. Ei sunt la bunicii de la Paris, eu şi Alex am ales Santorini. De obicei, în vacanţe nu plecăm fără ei, doar în unele weekenduri. Dar acum aşa s-a nimerit. Mă gândesc la relaţia dintre părinţi şi copii şi mă gândesc la noi. Îmi lipsesc acum, în această săptămână, în timp ce mă trezesc când vreau, fac ce vreau, n-am grija nimănui? Nu. Mi-e dor de ei? Da. M-ar fi deranjat dacă erau şi ei aici? Nu.

Mi-ar fi plăcut să trăiască şi ei frumuseţea acestor locuri. Dar sunt foarte bine şi aşa. Ar trebui să mă simt vinovată pentru ce simt? Habar n-am. Dar n-am nici un motiv să mint. Îmi place la nebunie viaţa cu ei şi nu m-aş fi imaginat niciodată fără copii, dar îmi place să-mi trăiesc şi timpul meu ca şi cum aş mai avea 20 de ani. Să nu mă gândesc decât la mine şi la ce am chef să fac astăzi. Vorbesc cu ei pe Skype şi le arăt cum e pe aici, Alexia îmi pune filmarea de la concertul One Direction, iar Aris îmi cere părerea despre noul lui desen, inspirat din expoziţia lui Keith Haring, pe care a vizitat-o cu bunicul. Toată lumea e bine. Abia aşteptăm să ne revedem, dar acum suntem toţi fericiţi.

N-am senzaţia că îi iubeşti mai puţin dacă ai un program care nu-i include. Şi mai ştiu că nu trebuie să ne folosim copiii ca să ne umplem golurile existenţei. Nu trebuie să-i folosim la nimic şi pentru nimic. Copiii există ca să aflăm ce înseamnă iubirea necondiţionată. Şi ca să ne facă să trăim cele mai mari spaime, cele mai puternice bucurii, cele mai mari responsabilităţi, dar şi cele mai adevărate declaraţii de dragoste.

Diseară ajungem cu toţii în Bucureşti. Mergem să-i luăm de la aeroport. Vin singuri cu avionul, aşa cum veneam şi eu singură cu trenul de la bunicii mei de la Braşov, încă de pe la vârsta de 6 ani. Vreau să-i învăţ să aibă încredere în ei şi curaj. Numai că eu slăbesc două kilograme până îi văd ajunşi. Probabil că aşa păţea şi mama. Prima dată când s-au îmbarcat singuri, mi-am păstrat ochelarii de soare în aeroport pentru că aveam lacrimile gata să izbucnească şi mi-era frică să nu mă vadă ei. Le ziceam cât de „tare“ o să fie să călătorească singuri, dar simţeam că cineva îmi înfige un pumnal în stomac. Cum au trecut de vamă şi nu m-au mai văzut, m-am pus serios pe plâns. Până m-au sunat să-mi spună că au ajuns, vorbeam cu cei din jur fără să ştiu ce zic şi ascultam fără să pricep nimic.

Am înţeles cum avea să fie de acum înainte, până la sfârşitul vieţii…