„La mulţi ani!“

Pentru cei care vor să-mi dăruiască flori de ziua mea, ar fi bine să ştie că nu mai vreau gladiole. Pe vremea lui Ceauşescu, erau florile de sezon, în preajma zilei de 29 august. Toţi copiii care veneau la ziua mea îmi aduceau gladiole, dar mie îmi plăceau freziile. Bine, îmi plăceau şi zambilele, dar mama a zis să nu spun asta nimănui, fiindcă sunt „flori de mort“. Aşa că mi-am ţinut secretă preferinţa până la maturitate. Îmi amintesc şi azi cum mă urcam pe taburet să văd pe vizor ce invitat a mai sosit la petrecere şi îl distingeam cu greu pe Silviu Georgescu, care, deşi cel mai înalt din clasă, tot era ascuns după imensele gladiole pe care le ţinea cu florile în sus. Apoi ştiam că mama lui, care era foarte drăguţă, mi-a luat o altă pijama… extrem de utilă, dar căreia atunci nu-i găseam deloc farmecul. Bizar, totuşi, este singurul cadou pe care mi-l amintesc cu precizie. Şi nişte papuci de casă. Tot de la el/ea. Consecvenţa are sens.

Mama nu rata să mă sărbătorească în nici un an şi de aceea probabil am şi acum acest simţ dezvoltat al party-urilor iar pregătirile pentru ziua Z erau mereu aceleaşi, dar de fiecare dată se desfăşurau cu şarm şi pasiune… Salata de boeuf, ornată cu o floare făcută din murături, chifteluţe – „micuţe, să se mănânce uşor, nu din alea cum face măta-mare de la Braşov, de-şi rupe omul gura“ –, salată de vinete cu maioneză, ouă umplute, salam de Sibiu, iar la desert tort ( ăsta cred că-l cumpăram) şi negrese din care se scurgea ciocolata…

Nu lipsea nici un copil, iar noi invitam toată clasa, adică vreo 36. După ce mâncam câte ceva, începea dansul. Puneam casetele pregătite la casetofonul Grundig, adus de Tanti Doina din Germania Federală şi dansam de ne rupeam picioarele. Cred că era şi o oră fixă la care apăreau toţi părinţii ca să-şi recupereze copiii.

Acum, majoritatea petrecerilor pentru copii se ţin în locuri impersonale, cu mâncare pregătită de oameni străini, cu cadouri care mai de care şi flori din ce sezon şi ce zonă a lumii doreşti. Noi i-am învăţat aşa pe copiii noştri, pentru că suntem fericiţi că nu ne „pierdem vremea“ cu gătitul şi nu mai spălăm vasele şi podele după ei. Iar copiii îşi doresc mereu alt loc, mai nou, mai altfel, mai mare, „mai tare“, „mai cool“… Şi nici măcar nu vin toţi invitaţii, pentru că mai au trei party-uri în ziua respectivă, sau vin doar să bifeze, să-şi dea cadoul şi să plece la următorul sărbătorit.

Şi eu le-am organizat copiilor noştri zilele de naştere în diverse locuri şi, cu toate acestea, ei îşi amintesc cu cel mai mare drag de zilele pe care şi le-au făcut acasă. Poate că asta ar trebui să ne dea de gândit. Să facem un efort, o dată pe an, ca să aibă şi ei amintiri frumoase ca ale noastre. Mai puţin gladiolele, vă rog…