La fix.

Fix în momentul în care citiţi ce scriu eu aici, altcineva face fix altceva. Şi asta pentru că fix de acel lucru are el nevoie acum.

Am tot auzit în ultima vreme oameni care spun că nu vor să facă una sau alta pentru că e „degeaba”. Nu există degeaba, nimic nu e degeaba. Totul se întâmplă fix când trebuie să se întâmple. Doar că nu putem să estimăm întotdeauna pe loc de ce am avut nevoie de experienţa respectivă.

Astăzi am participat la o conferinţă. Eram destul de obosită pentru că veneam de la o alta şi supărată din cauză că nu sunt în stare să-mi organizez mai bine timpul şi trag de mine în toate părţile. M-am aşezat să beau o cafea până să-mi vină rândul să intru în sala unde urma să vorbesc. Lângă mine a venit una dintre organizatoare, o tânără doamnă despre care ştiam doar că este o persoană foarte plină de viaţă, mereu cu zâmbetul pe buze, şi o profesionistă în domeniul ei. Îmi spune că şi ea este obosită, că e complicat cu cel mic până reuşeşte să plece de acasă… cu toate medicamentele etc.

Mă trezesc că întreb de ce anume e bolnav, gândindu-mă că a stat trează ca să-i dea vreun antibiotic la ora fixă. Ea îşi dă seama că nu ştiu la ce se referă, deşi ne cunoaştem de ceva vreme, şi începe să-mi povestească despre copilul ei, care are în jur de zece ani şi care trăieşte doar cu o emisferă din creier după ce s-au hotărât să-i suprime cealaltă parte, care era atât de afectată din naştere încât făcea prea des crize de epilepsie foarte grave, crize ce i-ar fi putut fi fatale.

Apoi îmi spune cât de complicată a fost operaţia la care l-a supus pe copil, cât de greu este să aibă acces aici la tratamente continue de recuperare motorie şi neurologică, cât de greu vorbeşte cel mic şi cum nu prea poate să se joace cu alţi copii, pentru că îi este complicat să comunice cu ei, cum o educatoare i-a spus la grădiniţă să nu-l mai aducă în ziua cu inspecţia ca să nu vadă „mai marii” că nu vorbeşte bine. Îmi mai zice cât costă medicamentele şi doctorii pe lună şi cât contează pentru el să-l ţină de mâna, când nu se simte bine. Că i-a amenajat camera cu lumini colorate şi obiecte speciale, care să-i creeze un mediu liniştitor şi să-l înconjoare de emoţii pozitive. Îmi spune apoi că băiatului îi place foarte mult să cânte la pian, deşi nu-şi poate folosi cum trebuie decât o mână, iar eu îngăim că poate va fi un mare compozitor…

„Nu mă interesează să fie nimic”, îmi zice ea, în timp ce, pentru prima dată, o văd pe fata frumoasă şi veselă mereu cu lacrimi în ochi. „Vreau doar să fie fericit şi să capete un pic de independenţă. Să nu-i fie frică de lume şi de oameni. Uite-l, nu că-i frumos?”, mă întreabă arătându-mi o poză din telefon. „Seamănă leit cu tatăl lui.”

Eu nu mai am aer. Nu mai am cuvinte, ceea ce foarte rar mi se întâmplă. Nu mai ştiu cum voi urca pe scenă. Şi mi se face foarte ruşine.  Pentru tot ce gândeam fix acum zece minute. Fix această poveste, fix acum, mi-a transmis că n-am voie să mă plâng de nimic.

„Hai, Andreea, trebuie să intri în sală”, îmi spune cu zâmbetul ei frumos fata care nu ştie că, fix acum, a devenit eroul meu în viaţa reală.