I love to love

Oricât de mult aş încerca să găsesc răspunsuri, atunci când cineva mă întreabă ce îmi place cel mai mult să fac în călătorii, îmi dau seama că, de fapt, nu există decât un singur răspuns: îmi place să mă întâlnesc cu oameni dragi. Şi, dacă mă gândesc bine, m-aş duce şi până la capătul lumii pentru asta. Sigur că este extraordinar să descoperi locuri nemaivăzute, să experimentezi meniuri, să dai iama prin magazine, dar eu mă simt în continuare extrem de fericită dacă mă reîntâlnesc cu vechii mei prieteni. Poate că am avut noroc să am o familie frumoasă, în care am crescut uniţi. Chiar dacă n-am avut fraţi, am mulţi veri, care acum au, la rândul lor, familii. Poate că am avut şansa de a găsi amici de calitate în şcoală. Mai presus de orice însă mi-a plăcut să nu las prieteniile să moară. Să nu las sentimentele sincere şi puternice pe care le ai în copilărie să fie acoperite de timp şi de distanţe. Oricâte soft-uri se vor inventa şi oricât de mulţi bani vor ieşi din Facebook, eu am să mă văd cu prietenii mei la o cafea, ca să ne privim în ochi, să ne ascultăm vocile, să ne simţim emoţiile şi să ne depănăm amintirile.

În această vacanţă mi-am dat întâlnire cu Dan, vărul meu primar, care locuieşte în America de multă vreme şi care are o fetiţă de un an. Uitându-mă la el şi la copiii mei, mi-am amintit cum ne petreceam vacanţele de iarnă la bunici, în Braşov, şi cum Dan, fiind cel mai mare dintre cei trei verişori, mă ţinea de mână până adormeam. Întotdeauna el primea patul pliant de lângă mine, fratele lui mai mic dormea cu bunica, iar eu, singura fată, aveam dreptul la fotoliul-pat. Şi, Dan şi Horaţiu erau foarte buni la matematică, şi la germană, şi la biologie, şi la istorie… şi în fiecare dimineaţă rezolvau zeci de probleme. Ca să-i zgândăr, după ce îmi terminam propria porţie de lecţii, mă duceam în curte, mă căţăram pe gard şi aruncam cu bulgări în geam. Desigur, rezultatul nu era cel scontat, dimpotrivă: Buni mă chema şi pe mine înapoi la arbeit. Îmi amintesc şi acum cum miroseau pernele lor, şi părul lor negru, lucios, proaspăt spălat. În vacanţa de iarnă, ei erau fraţii mei, în timpul anului, eu în Bucureşti, ei la Cluj. Apoi, bunicii s-au dus, noi am crescut. Ei s-au făcut doctori, eu sunt în continuare responsabilă cu entertainment-ul; ne-am văzut din ce în ce mai rar. Nu ştiu dacă le-am lipsit, dar, după ani de zile, m-am hotărât să-i văd mai des, pentru că îmi lipsesc. Numai că, între timp, Dan s-a mutat în America. În această vacanţă, am luat avionul şi trenul şi ne-am văzut. Sunt fericită.

Prietena mea, Andreea, râde mereu de mine că n-am fraţi, dar am o sută de veri, şi că suntem ca italienii. E chiar adevărat. Vărul Cristi din Canada s-a urcat în maşină şi, în cinci ore, era în Manhattan ca să mai povestim. El mi-a dat microbul dansului. La petrecerile în familie, eram vedetele la categoria juniori – că la adulţi, erau părinţii noştri…

M-am văzut şi cu Dragoş, colegul meu de clasă din liceu. Şi cu el mă întâlnesc de fiecare dată când ajung în New York. Cu Dragoş vorbesc, desigur, despre toate aventurile noastre din adolescenţă, despre cum n-o sufeream pe tipa dinaintea lui la catalog, care ridica mereu mâna să răspundă, chiar dacă nu ştia lecţia şi automat, după aceea, trebuia să continue Dragoş, lucru pe care, bineînţeles, nu şi-l dorea; cum mergeam la petreceri în apartamente de 30 de metri pătraţi şi ne distram de minune; cum ne era teamă de tatăl lui care era medic militar şi apărea în uniformă la şedinţele cu părinţii; cum cel mai scund coleg al nostru (geniu la mate, de altfel, şi foarte haios) s-a căsătorit cu o manechină…

Iar anul acesta m-am reîntâlnit şi cu Luminiţa, o fostă colegă din ProTV de care îmi era tare dor. A plecat din ţară aşa de brusc, încât nu m-am obişnuit niciodată cu ideea. Acum lucrează în cinematografie. Şi cu ea am luat-o de la Adam şi Eva: ne-am amintit de începuturile ProTV-ului, de toţi colegii şi de toate peripeţiile prin care am trecut. Nu s-a schimbat mai deloc. Doar că acum e americancă şi nu se gândeşte deloc să se întoarcă în ţară.

Tot în America am cunoscut-o, în sfârşit, pe Brânduşa, o româncă despre care îmi vorbise de bine multă lume şi cu care doar corespondam pe e-mail sau vorbeam telefon. Un om talentat, implicat în tot ce ţine de fashion în New York. Mi-a plăcut mult. Presimt că va deveni una dintre viitoarele mele raţiuni de a călători.