Hai să ne descleștăm maxilarele!

Desigur, ideea ar fi să se termine cu bine. Că eu chiar nu mai pricep cum a luat-o lumea pe tobogan în mare viteză. Asta am simțit tot anul 2022. O aventură complicată, într-un water park neprietenos. Și, după ce că lucruri care nu țin de noi ne-au zguduit de nu ne-am văzut, găsim și toate motivele să ne atacăm unii pe alții, din orice. Mă obosește teribil că am ajuns să mă gândesc de zece ori înainte să-mi spun părerea, chiar și în discuțiile cu prietenii, pentru că ne-am radicalizat. Și exagerăm. Tot.

Nu mai există nuanțe, variante, credințe, gusturi, analize diferite. Orice zici poate fi interpretat și sucit, într-un fel în care să fii pus la zid. Și tu, oricum, nu mai poți în niciun fel să te aperi. Și trebuie să te aperi, ca să nu devii un paria în fața multora care ți-ar da dreptate, dar nici ei nu mai pot, pentru că sunt nevoiți să-și apere pielea, poziția, imaginea, jobul… Ce vremuri! Nu m-aș fi așteptat niciodată ca în momentul în care vorbim cel mai mult despre libertate să ne omoare autocenzura.

Tu ai libertatea să-ți afirmi părerea, iar eu am doar libertatea de a fi de acord cu tine. Am senzația că prea multe subiecte au ajuns ca bancurile de pe vremea lui Ceaușescu – sunt tratate numai în cercuri de mare încredere, și nici acolo chiar liniștit sută la sută… Ca să nu mai zic că nici glume nu mai poți face, că sigur se trezește cineva să facă o analiză pe text și să-ți explice că „nu e politically correct”.

Hei, suntem un popor care a supraviețuit făcând haz de necaz; hai să ne descleștăm maxilarele. Hai să ne permitem să ne acceptăm diferențele, nefăcând din crezul personal literă de lege. Mie îmi place asta. Mie nu. Așa, și? Eu cred că X e de vină. Eu cred că Y. OK… Eu zic că e frumos. Tu zici că e urât. În regulă. Eu cred în asta, tu nu crezi. Putem să venim cu argumente, informații, experiențe personale și să purtăm atât de multe discuții care chiar să ne ajute să ne dezvoltăm, dacă pornim din poziții diferite și avem înțelepciunea, răbdarea, înțelegerea să ne ascultăm și să ne acceptăm așa cum suntem.

Așadar, mi-aș dori un timp al exprimării adevărate, fără teama de consecințe. Sau, cum i-a zis un prieten de-al tatălui meu, băiatului lui, care îl bătea la cap cu „fă așa, nu fă așa”, „nu se zice, nu se face”: „Auzi, lasă-mă să mor liber!”

Articol publicat în ediția print A List Magazine (nr. 25)