Hai, România!

Pentru că David Popovici a redeschis acest subiect care este o rană deschisă, de zeci de ani, pentru mulți dintre noi, aș vrea să vă spun o poveste, acum, că m-am mai calmat…

Aceștia din poză suntem noi, prin 1980, o echipă de copii din zona bazinului 23 August, care învățăm la Liceul Sportiv din capătul strazii Maior Coravu și facem înot. Copii din familii oarecare, din vremea comunismului. Pe mine, ai mei m-au dat aici în clasa întâi (la fix 6 ani), deși stăm în Șoseaua Iancului și avem mai aproape de casă alte două școli generale, ca să fac sport. Pentru a fi acceptată la înscriere, am luat cursuri de înot înainte, deoarece se dă un test. Sunt cea mai scundă din clasa mea și mama speră ca înotul să “mă lungească”, iar tata, care înoată și acum regulat, la 86 de ani, consideră că un copil musai trebuie să facă sport! Ca să-l citez- “Unul de vară și unul de iarnă, neaparat!”. Dimineața avem patru ore de școală și apoi antrenament. Toți purtăm slip pentru că suntem copii, habar nu avem că există costume de baie întregi pentru fete, trening are cine reușește cumva să facă rost, cască, la fel. Așa că… fete, băieți, suntem tunși scurt, ca la armată.

Cum e “bazinul nostru”? Extraordinar de frumos! Cel puțin pentru noi, care nu am fost în alte țări. Avem două bazine de 50 m lungime, unul acoperit, și unul în aer liber. Când suntem la interior și mai vin părinții să ne vadă, stau cu nasul lipit de geam, iar noi tragem cu ochiul către ei, iar când avem concursuri afară, vara, agită entuziasmați câte un prosop din tribune și strigă cât îi țin plămânii “Haiiiiii!” În vestiare e mereu agitație mare.

Părinți, bunici, mulți copii. Mereu contra cronometru. Și aici. Ne dezbrăcăm, ne lăsăm hainele la vestiar, unde există mereu o doamnă garderobieră care are cheia vestiarului, și după ce trecem printr-un mic bazin, unde e apa cu dezinfectant, intrăm la treabă. Dacă, după bazinul cu dezinfectant, facem stânga și nu dreapta, ajungem la bazinul pentru sărituri în apă. Mi-e frica de mor când îi văd pe colegii de acolo care fac toate giumbușlucurile de sus de tot. Și am un gol în stomac cu gândul că ar putea să se lovească de o platformă, în cădere. Am sărit și eu o dată, acolo, cu mare frică. Așa că admirația pentru săritori este enormă. Din holul mare, dacă nu vii către vestiare, poți merge către sala de atletism. E o sală mare și bine echipată, unde toți încercăm să ne testăm abilitățile. De la garduri la săritura în nisip. Și chiar avem probe obligatorii în cadrul orelor de educație fizică de la școală. Iar între holul mare și această sala este cabinetul medical, unde ni se fac regulat teste și analize.

Avem antrenori fermi și părinți care au încredere în ei și nu-și dau cu părerea, nefiind de specialitate. Ascultăm fără să comentăm și executăm. Mult, greu, repetitiv. Toți cu același scop. Să performăm. Să câștigăm. Să fim primii. Când ieșim de la antrenamente facem duș și ne așezăm pe băncuțele din vestiar să ne uscăm părul. Pentru că deasupra băncilor sunt căști de uscat părul, multe, legate între ele, din inox ceva. Ne îmbrăcăm, ne mâncăm sandvișul de acasă și unii se întorc la ore, în funcție de vârstă. În weekend avem concursuri și suntem atât de fericiți când câștigă unul dintre noi sau toată echipa. În vacanțe mergem în cantonamente. Chiar dacă avem multe antrenamente, faptul că suntem împreună și că avem și timp de joacă este minunat. Este viața noastră. Oamenii mari ne spun că această perioadă va fi esențială pentru cine vom deveni…

La aproape jumătate de secol de la povestea mea, copiii din gașca din imagine sunt toți bine. Diferența e că bazinul (căruia i s-a schimbat numele în Lia Manoliu) de la interior stă închis de șase ani ani, după ce, în paragina în care se află, a mai înotat și un șobolan pe culoarul favoriților. În baia din vestiar, ultima dată când am trecut pe acolo, dușurile erau smulse din pereți, iar cele care existau erau practic niste țevi fără cap. Despre toalete nu doresc să povestesc, că poate citiți la masă postarea mea. Cei de la sărituri în apă nu mai au în ce sări și exersează pe niște saltele, că s-a închis și acest bazin, iar despre bazinul de afară … v-a povestit campionul nostru olimpic. Multă vreme am suferit teribil, am pus întrebări când am auzit că cineva ar dori să lase tot să se prăbușească, special pentru a construi niște blocuri acolo, dar pentru că nu am adunat date care să confirme zvonul, nu îl consider o informație.

Apoi, mi-am întrebat colegii și prietenii care au rămas în domeniu, de ce este batjocorită în acest fel cea mai veche și importantă bază de natație? Adică, dacă tot nu construiești, de ce nu întreții ceva ce aveai deja? Nu știu nici ei. Nu înțeleg nici ei. De zeci de ani. Dar sper în continuare că poate, odată cu semnalul de alarmă tras de acest copil-minune, pe numele lui David Popovici, o să scriu și povestea renașterii locului copilăriei noastre! Care să devină locul amintirilor plăcute ale altor copii oarecare, din Iancului, Pantelimon, Bariera Vergului, Drumul Taberei etc, ai căror părinți nu au bani de piscine private… Și printre care ar putea fi o Carmen Bunaciu, o Camelia Potec, un David Popovici, un Robert Glință, un Vlad Stancu…

PS: Odată cu postarea mea de pe Instagram, nu vreți să știți câți oameni mi-au scris despre situații similare din țară, unde centre cu tradiție în natație au rămas fără bazine … Și așa stă situația, din păcate, și cu bazele sportive necesare altor sporturi. Altfel… Hai, România! Că ne place să ne mândrim cu sportivii!

PPS: Și daca vă întrebați ce făceam în costum popular, conduceam echipele “celor mari” la festivități, pentru că era un concurs internațional 🙂 și noi eram gazde!