Gânduri de prin vacanţele mele…

De 3 zile, de când sunt în vacanţă, mă trezesc la 5.15 iar la 5.30 plec spre aeroport. Am această obsesie ca atunci când sunt „ liberă” să nu ratez niciun minut. Dar asta nu înseamnă că nu mă şi enervez că mă trezesc ca nebuna cu noaptea în cap în vacanţă, în condiţiile în care atunci când lucrez nu deschid ochii înainte de 9 decât foarte rar. Mă rog… iată-mă aşadar într-un avion. Pentru că despre situaţia amuzantă petrecută aici vreau să va povestesc. De cele mai multe ori, am o carte bună de citit, iar acum eram spre sfârşitul romanului lui Isabel Allende, „Fiica Norocului”. Şi uite cum, la un moment dat, mă podidește un plâns îngrozitor pentru că aşa sunt eu, dacă plâng la filme, de ce n-aş plânge şi la o carte… Am o eşarfă la gât cu care îmi şterg ochii pentru că îmi curg lacrimile şiroaie şi nu vreau să creadă vecinul de loc că am păţit ceva grav… Numai că în cartea mea se iubeşte serios, se întâmplă lucruri grave, se trăieşte într-o scriitură aşa de bună încât nici nu mai ştiu dacă plâng din cauza subiectului sau datorită admiraţiei pe care mi-o provoacă scriitorii aceştia atât de talentaţi. Din când în când, mai ridic capul ca să mă şterg la ochi, şi aşa mi se intersectează privirea cu a unui domn care stă pe rândul de alături şi se uită la mine cu un fel de milă… Îmi atrage atenţia cartea pe care o are în poală – „ Mai inteligent, mai repede, mai bun. Află cum să devii mai eficient acasă şi la birou”. Normal că i se pare că sunt penibilă, îmi zic în minte, aproape râzând. Poate că lumea chiar se împarte între cei care visează şi plâng şi cei care trăiesc numai în concret.

Îmi amintesc că, de curând, am avut şi o ştire în jurnal în care spuneam că aceste cărţi de „ How To” se vând cel mai bine în România. Aproape că mă întristează aceste reflecţii când se ridică domnişoara de pe rândul din faţa mea şi văd că pe spatele gecii ei scrie „ Don’t let me forget your name”.

Poate că lumea nu s-a schimbat aşa de tare, există un echilibru, în continuare femeilor le plac poveştile de dragoste, iar bărbaţilor „eficienţa acasă şi la serviciu” .

Mi-am notat gândurile de mai sus pe o hârtie, în avion, şi acum le introduc în calculator.

Sunt într-o altă vacanţă. Am fost la masaj. Am nimerit o thailandeză care masa cu forţă, precizie, profesionalism, ai putea zice perfect… dar fără pic de emoţie. Nu era dintre acelea cu mânuţe mici şi catifelate care te apasă foarte puternic, dar cu graţie şi pasiune. Acum o să mă întrebe băieţii din gaşca noastră de vacanţă cum a fost. Am înţeles că nu are sens să le spun treaba cu emoţia, aşa că, fără să clipesc, o să declar că a fost „eficientă”:)!

PS. Între timp am citit şi „Amantul japonez”, care m-a făcut să mă smiorcăi până la două dimineaţa, iar a doua zi să fiu ca o broască şi nu mi-e deloc ruşine să recunosc. O recomand. Nu e eficientă, dar e superbă. :))))