Gânduri de final de an…

Pe sfârșit de an am ales să fac ceva nou, foarte nou. Voi încerca să stau doar cu mine și numai cu mine, o săptămână întreagă, „izolată” într-o casă cu ieșire la mare, pe o insuliță grecească (tocmai pentru că „niciun om nu este o insulă”, cum bine zice poetul John Donne) unde în extra-sezon nu e nimeni. Vreau să am timp și loc să mă întâlnesc cu gândurile mele, să văd ce mi-ar mai plăcea să fac cu viața în perioada următoare, și să mă pun un pic la adăpost de toate și de toți. Cred că și pentru ultra-extrovertiții, mega-sociabilii, super-vorbăreții și ultra-curioșii de tipul meu vine o vreme în care vrem să fim singuri. Sau poate tocmai, exact noi, ăștia, ajungem la o supra-saturație de aglomerație.

Așadar, suportând miștourile tuturor prietenilor care, cunoscându-mă, au privit ideea mea ca pe o nebunie (deși vorbim de numai o săptămână), mi-am căutat un loc cât mai ferit de lume, dar unde să văd marea când deschid ochii dimineața și când apare… luna. Nu am de gând să nu fac nimic toată ziua – pentru că tocmai lucrez (desigur) la un proiect interesant, dacă va ieși la lumină -, dar chiar și ideea că voi avea doar asta de făcut și că voi încerca să răspund la telefon numai dacă este o urgență mi se pare revoluționar pentru mine. Am tot analizat să îmi dau seama dacă e o treabă legată de vârsta acesta, de necesitate… dar am ajuns la concluzia că este, de fapt, o reacție clară la „prea plin”.

Mi-am dat seama că au început să mă deranjeze prea multe dintre lucrurile care nu mă deranjau, că nu mai am răbdare să ascult, nu mai am suficientă înțelegere și, în același timp, că mă revoltă și mă încarcă excesiv realitatea. Numai toate poveștile din fiecare seară despre războaiele astea – în care atâția amărâți, fără nicio vină, plătesc cu viața pentru egourile altora – mă scot din minți. Mai ales că realizez că nu pot face nimic pentru a schimba ceva în acest sens. De fapt, cred că asta mă omoară pe mine. Neputința. Chiar le spuneam colegilor mei de la „Romania, Te Iubesc” că eu, când îi văd că se întorc la locul unei anchete pe care au făcut-o acum 10 ani și găsesc lucrurile nemișcate după toate dovezile unei nemernicii, eu nu știu cum nu le pleznește ficatul. Că eu simt că îmi explodează capul când același om, la zeci de ani distanță, după ce maximum a mai fost mutat de la un birou la altul, de ochii lumii, le dă din nou interviu, aflat în postul inițial, fără nicio jenă că e tot acolo unde, desigur, nu s-a schimbat nimic. Eu îmi mai găsesc însă speranța având legătură cu mici antreprenori, artiști, oameni de creație, sportivi, care reușesc să-și dezvolte un micro-univers bazat pe pasiune, muncă, dorința de frumos, bine, performanță. Și da, pentru a reuși să-mi păstrez dragostea de oameni și de viață, o să fac acest scurt experiment. Promit să vă povestesc despre el, în ediția următoare A List Magazine sau online pe www.alistmagazine.ro… dacă nu o să am răbdare.

P.S. Și mai vreau să mărturisesc că, dacă există niște oameni care m-au făcut cu adevărat fericită și foarte mândră, de curând, ei sunt copiii mei grozavi. Vă mulțumesc Alexia, Aris!

Foto: Raluca Ciornea.