De prin liceu…

Mă văd cam o dată pe an cu Anca, colega mea de bancă din liceu. Liceul Gheorghe Lazăr, bineînţeles. Şi mă întreabă mai mereu: „Cum naiba de îi mai ţii minte pe toţi colegii?“

Nu îi ţin nici eu minte pe toţi, dar e adevărat că am fost mereu fascinată de oameni şi am fost atentă la ei şi la poveştile lor. Ştiu cu precizie că în prima bancă de pe rândul din stânga stătea Andone Roxana. Cum să uit? Era să-mi ia la mustaţă premiul de Miss Boboc şi rămăsese „vice-Miss“. Juca baschet foarte bine, avea ochi verzi şi un iubit mai mare, căruia îi spunea „Oaie“ fiindcă avea părul foarte creţ. Toate bune până aici. Doar că Roxana era prima la catalog şi avea obiceiul să ridice mâna ca să răspundă la aproape orice materie. De aceea o ura Balf Dragoş, deoarece, după ce îşi turuia ea lecţia − evident învăţată, din moment ce „se cerea“ la tablă –, profesorul îi mulţumea şi spunea fatala frază: „Să continue Balf“. Nu are sens să vă spun ce bombănea Dragoş…

Dragoş stătea chiar în banca din spatele ei, cu prietenul meu foarte bun, Bogdan. Bogdan vorbea perfect engleza şi olandeza. Dar n-avea chef de şcoală. Copia de la Dragoş şi, în rest, se descurca pentru că îl ducea mintea…

Un alt personaj de care îmi amintesc cu drag este Guşiţă Stelian. El era tare la mate şi foarte mucalit. Când l-a întrebat odată profesoara de biologie despre un subiect necunoscut, i-a răspuns în barbă: „Cine poate şti?“ Stelian se amuza cu „Tavi“, un coleg nostim, blond, slab, cu ochi albaştri şi mare trecere la fete. Diriginta noastră îi zicea „fante de Obor“.

Ana Moraru juca tenis de performanţă, avea ochi albaştri şi o geacă exact ca a mea, turcoaz. Cadar Birsen m-a fascinat mereu prin numele ei, iar Ileana Popovici prin sex appeal. Nici Alina Petre nu era de lepădat. Aveau ele ceva… ce n-aveau multe fete. Cu Dobrescu Ana, care era la catalog înainte de Esca DCL Andreea Ioana e altă poveste… Era înaltă, cu părul lung, vorbea foarte subţire şi avea strungăreaţă… Învăţa foarte bine la toate materiile. Pe ea am cam urât-o în toţi cei patru ani de liceu, pentru că lua premiul întâi, şi eu, ca şi la catalog, o urmam pe doi… Mi-am propus însă ca până la sfârşitul şcolii, să remediez situaţia şi am reuşit în clasa a XII-a să-i suflu locul întâi. Cred însă că doar pentru faptul că ea se concentrase în acest ultim an doar la materiile de examen pentru facultate. Cert este că în timpul mineriadei din 13–15 iunie 1990 eu ieşeam de la Teatrul Ţăndărică, unde avusese loc ceremonia terminării liceului, mândră, cu coroniţa pe cap…

Am reîntâlnit-o pe Ana după multă vreme, tot la liceul nostru, cu ocazia unei sărbători, şi am descoperit că e profesoară de matematică sau fizică, nu mai ştiu exact. Oricum, am tras concluzia că i-a plăcut aşa de mult şcoala, că şi-a ales să facă din asta o profesie. Vorbea tot pe tonul acela care îţi distrugea timpanul, dar acum îmi era dragă.

Anca Popescu avea un prieten care juca rugby şi aveau un fel de relaţie mai serioasă pe care, eu, una, o urmăream ca pe o telenovelă. Abia aşteptam zilele de practică, să ne mai povestească ce şi cum. Am înţeles că în final, ca în orice telenovelă, s-au şi căsătorit…

Cel mai scund din clasă era Cristi Surugiu. Iar mama lui venea la şedinţele cu părinţii călare pe o motocicletă, îmbrăcată în pantaloni de piele… Ne-am revăzut acum câţiva ani la un concert de-al lui Ştefan Bănică. Micuţul as la matematică are o agenţie de modele şi o soţie tot model. Mi s-a părut foarte amuzant.

Pe Anca am lăsat-o intenţionat la urmă. Ea mi-a fost colegă de bancă pe tot parcursul liceului. Mi-era tare dragă. Era brunetă, cu ochi mari, albaştri, foarte nostimă în relaţia cu mine şi destul de aprigă cu alţii. Avea harul povestirii, un dinamism incredibil şi era mereu „un car de nervi“. Eu îi scriam la română şi franceză, ea îmi şoptea la mate şi fizică. Timpul ne-a arătat şi de ce. Cu Anca Stoica am trăit multe clipe fericite, ne-am povestit mereu aventurile adolescenţei , am râs şi am plâns şi nici măcar trecerea timpului nu a reuşit să ne despartă. Sunt foarte mândră că am prieteni de peste 25 de ani…

Şi cu Dragoş Balf mă văd de fiecare dată când ajung în America, unde este medic, iar Bogdan Chiran îmi este confident şi acum. El este cel care m-a dus „de mână“ la SOTI. Aşadar, măi Anca, îi ţin minte pe aceşti oameni pentru că mă interesau. Numai că tu n-aveai timp de nimic după cele 3000 de probleme la fizică, normal. Până şi atunci când te-am sunat să-ţi urlu în telefon că a căzut Ceauşescu, mi-ai zis să te las cu prostiile că vorbim mai târziu după ce îţi termini temele, că vine profa’ la meditaţii. Te iubesc!