De ce m-am apucat de gătit?

Mi-am dat seama într-o zi că primul lucru pe care îl  povestesc adulţii atunci când vine vorba de mame, de bunici, este ceva legat de mâncare. „Ciorbă ca mama nu face nimeni, când eram mic mama îmi făcea clătite, mai ştii cum mirosea în casă, când făcea mama cozonac?”

Da, şi eu ştiu exact gustul dulce, ardelenesc, al supei cu tăieţei a bunicii de la Braşov, savoarea cartofilor copţi de mama cu o bucăţică de unt la mijloc sau mâncarea de praz cu măsline a lui Mamaie.

Acum, mulţi ne chinuim să le oferim copiilor cele mai exhibiţioniste experienţe în timp ce ei îşi amintesc nişte lucruri atât de simple.

Şi m-a „năpădit” această constatare când am realizat că şi prietenii copiilor tot despre asta îşi amintesc la maturitate… De curând, l-am avut invitat într-o discuţie La Radio pe poetul Dan Mircea Cipariu, un prieten din adolescenţă. Şi când l-am sunat ca să stabilim întâlnirea mi-a zis: „Ştii unde sunt acum? Într-o cafenea care s-a deschis în locul uzinei Electroaparataj şi pe geam văd blocul în care stăteai tu şi mi-am amintit de cartofii prăjijți cu chiftele pe care ni-i servea mama ta pe balcon, când veneam la tine cu Bogdan O. Popescu.”

Eu aş adăuga că era simpatică şi regia momentului… Mama ne aranjase în aşa fel masa şi scaunele, pe balconul nostru de la etajul 7, încât ne credeam „în oraş” şi ne oferea farfuriile prin geamul camerei mele care dădea în balcon, ca şi cum ar fi ieşit dintr-o bucătărie de restaurant.

Şi atunci mi-am zis că aş vrea ca şi copiii mei şi prietenii lor să aibă asemenea amintiri… simple, dar puternice.

De aceea, m-am apucat să fac mâncare la 44 de ani. Pentru că ei mai au puţin de stat pe acasă şi vreau să recuperez. Deja aveam de partea mea: tarta cu praz,  tarte tatin, gazpacho şi salată de vinete, dar acum ştiu şi o reţetă genială de pui cu parmezan şi legume pe care mi-a găsit-o Aris pe net şi care a făcut furori în gaşca de adolescenţi care se plimbă prin casă noastră, am învăţat un pilaf genial cu fructe confiate şi migdale şi o prăjitură simpatică, cu ocazia unui concurs între prieteni la care am fost obligată să particip :), iar alaltăieri, m-am lansat într-o tartă cu roşiii pe care au mâncat-o toată, până m-am întors de la birou. Copiii au început să mă întrebe ce pregătesc pentru a două zi (asta după ce uitasem într-o zi să fac de mâncare…) şi să-mi spună că li se pare super că le gătesc. Într-o zi am ars şi pilaful şi nu mi-au ieşit nici chiftelele, iar Aris mi-a zis: „Chiftelele mie mi-au plăcut, şi, oricum, nu te supăra, ce ai făcut până astăzi a fost foarte bun!”

Nu m-a pasionat niciodată bucătăria, mai ales că, până de curând, mama ne gătea sublim, dar sunt pasionată de emoţii şi a fost nevoie să treacă atât de mulţi ani ca să realizez că treaba cu „dragostea trece prin stomac” este mult mai rafinată decât pare la prima vedere. Cel puţin în relaţia cu copiii, cu nepoţii.

Mâine? O să mai găsesc o reţetă. Sau o să încerc să fac mâncarea de gutui pe care o făcea mamaie…

Tu ce o să găteşti?