Cum m-a mutat mama de pe marele pe micul ecran

IMG_0120

IMG_0120În seara în care am aflat cu tristeţe că regizorul Geo Saizescu a încetat din viaţă, toate amintirile legate de domnia sa mi-au revenit în minte.

L-am cunoscut prin 1987, când a venit la Liceul Lazăr, unde învăţam eu, să facă un casting pentru figuraţie într-un film dedicat adolescenţilor, în care Ştefan Bănică junior avea rolul principal. Nu-mi mai amintesc dacă lipise afişe prin şcoală sau cum am aflat eu despre selecţie, dar ştiu că mama mi-a dat curaj să mă prezint la probe. Acestea au avut loc în Piaţa Romană, parcă în clădirea unde este acum magazinul Stefanel sau în vila de alături.

Simt şi acum emoţiile teribile pe care le aveam. Regizorul m-a poftit într-o cameră, mi-a dat să memorez nişte fraze şi apoi le-am „recitat“. După câteva zile, am fost anunţată că am luat proba şi că urmează să filmăm. Au urmat zile incredibile pentru mine, în care filmam la hotelul Flora, din Bucureşti, actualul Crown Plaza. Mi-a plăcut foarte mult şi am câştigat primii bani din viaţa mea, din care mi-am cumpărat o pereche de cercei de la magazinul Eva. Cred că şi domnului Saizescu i-a plăcut cum am colaborat, deoarece m-a căutat apoi ca să mă convingă să dau examen la Facultatea de Teatru şi Film. Nu i-a trebuit prea mult, deoarece cochetam deja cu teatrul în perioada liceului.

Numai că mama, care altfel era persoana cea mai deschisă la minte, nu a fost de acord. Aşa că la prima meditaţie pentru facultate la care mă invitase domnul Saizescu, mama s-a prezentat cu mine şi, în doi timpi şi trei mişcări, i-a explicat că ştie ea cum stă treaba cu actoria şi că îşi doreşte altceva pentru mine, să facă bine să nu-mi mai bage prostii în cap. Asta chiar a fost o adevărată scenă de teatru… Domnul Saizescu încerca să-i explice că am talent şi că e păcat să-l irosesc, iar mama, care îşi ieşise complet din pepeni, îi spunea: „Şi la Hollywood poţi să ai tot talentul de pe lume, dacă nu te place un regizor să te ia sub aripă, nu apuci nici măcar să duci tava până la 40 de ani, iar eu nu vreau ca fata mea să depindă de nici un bărbat. Să trăiască cu cine îi place, când şi cât îi place, nu să fie obligată să facă compromisuri pentru un rol!“. Doamne, Doamne… Eu intrasem în pământ, aproape că nici nu înţelegeam ce vrea să zică, şi nu vroiam decât să ies din casa omului. Aşa s-a încheiat cariera mea în film, dar nu şi povestea legată de domnul Saizescu.

După foarte mulţi ani, un prieten bun, tânăr regizor, m-a rugat să-i intermediez o întâlnire cu Geo Saizescu. Nu ne văzuserăm de o viaţă. „Ce mai face mama?“, a fost prima lui întrebare. Am discutat apoi despre amicul meu şi, înainte să plec, îmi zice: „De ce nu vii tu aici, la Universitatea Hyperion, să faci totuşi facultatea aia? Înveţi câţiva ruşi… Nu-i păcat?“. Am zâmbit şi, în drum spre uşă, l-am întrebat: „Şi în ce să mai joc acum? În Vizita bătrânei doamne?“. A râs şi el, dar am simţit că nici măcar acum nu-l convinsesem…

A mai trecut o vreme, şi, când Adrian Sârbu a împlinit 50 de ani, mai mulţi prieteni i-am făcut un cadou-surpriză – un film. Când m-am documentat pe cine trebuia să intervievez, cine era cap de listă? Geo Saizescu. Deoarece îi fusese profesor lui Adrian Sârbu la IATC pe tot parcursul facultăţii. Iar ne-am întâlnit. „Ce mai face mama? Ce zici, dacă vorbesc cu Adrian şi facem un film la Buftea, ai vrea să joci?“

Prin 2012 m-a sunat din nou: „Îţi trimit o carte. Vreau neapărat să fac din ea o supercomedie. Citeşte-o şi alege-ţi ce rol vrei!“

Era cartea sa, Mesaj din infern, policier după Rodica Ojog-Braşoveanu. Dedicaţia era următoarea: „Fermecătoarei Andreea Esca, cea mai înnobilată de un fin umor plin de firesc-cuceritor, acest volum, cu speranţa că va deveni film de cinema, pe al cărui generic să fim împreună ca altădată…“

Apoi m-a tot sunat şi eu am inventat tot felul de scuze pentru că mi-era ruşine să-l tot refuz. Ce să-i spun? Că e târziu? Că nu ştiu dacă pot? Că nu ştiu dacă mai am curaj? Că nu vreau să aflu dacă asta ar fi trebuit să fac de fapt în viaţă? M-a căutat şi cu o lună înainte, să plece dintre noi şi nu i-am răspuns… Acum îmi pare tare rău. Sper să nu fi murit supărat pe mine. Pentru că ştiu că, într-un fel, întâlnirea cu el a fost cu siguranţă una dintre acele întâlniri din viaţă care îţi hotărăsc soarta.