Cu gândul la bunici

La redeschiderea stagiunii, trebuie să vedeţi o piesă de teatru care mie mi-a mers direct la inimă: Îngropaţi-mă pe după plintă, în regia lui Iurii Kordonschi, după romanul tânărului Pavel Sanaev. La Bulandra, în sala Izvor, am retrăit bucuria, din ce în ce mai rar încercată, a unei piese aşa cum erau cele pe care le vedeam cu învăţătoarea mea, care mă ducea regulat la teatru. O poveste greu de dus, dar plină, plină de dragoste.

Mariana Mihuţ şi Marian Râlea mi-au confirmat că talentul ţi-e pe viaţă, iar tânărul autor al piesei – faptul că ruşii sunt făcuţi pentru dramaturgie. Am râs, am plâns, şi am regăsit acea parte din mine care tânjea de mult după o asemenea stare de bine.

Relaţiile dintre părinţi, copii şi bunici m-au emoţionat dintotdeauna, dar cred că emoţiile s-au intensificat după ce am pierdut-o pe bunica mea din partea mamei. Acum istoria se repetă şi îi văd în fiecare zi pe copiii mei, îndrăgostiţi de mama mea, sorbindu-i fiecare vorbă, bucurându-se de orice gest mărunt pe care-l face şi profitând de căldura şi de răbdarea ei fără de margini.

„Uneori, răneşti pe cine iubeşti cel mai mult“, spunea regizorul vorbind despre piesă. Eu aş vrea să le pot spune copiilor mei, fără să-i tulbur şi să-i întristez să nu o supere niciodată pe bunica şi să nu o repeadă nici măcar în anii adolescenţei, când se vor fi plictisit de poveţele ei, pentru că are să vină o zi, extrem de dureroasă, în care nu-şi vor mai putea cere iertare şi nu-i vor mai putea spune „te iubesc“. Nu ştiu cum să-i învăţ că iertarea are şi ea un termen de valabilitate, precum cel de pe pachetul lor de biscuiţi, iar eu am aflat asta prea târziu. Şi nu ştiu cum să-i fac să ştie, din timp, că pe bunici nu trebuie să-i superi niciodată, pentru că bunicii îşi iubesc nepoţii aşa cum nimeni nu-i va mai iubi vreodată. Şi nici ei, copiii, nu vor mai putea iubi pe cineva aşa cum şi-au iubit bunicii. Mirosul pernei pe care dormea bunica, palmele ei catifelate, culoarea ojei, pudra, clama cu care îi prindeam părul le ştiu şi acum pe de rost, iar când mă gândesc la ele, mă doare tare în capul pieptului. Există chiar şi un ruj care miroase a bunica mea.