Iarna mă duce mereu cu gândul la bunicii mei de la Braşov. Cred că fiecare dintre noi are amintiri olfactive legate de perioada copilăriei, iar pentru mine, aroma supei calde cu tăieţei, pocnetul sobei de teracotă cu gaz şi mirosul creionului Kooh-I-Noor înseamnă vacanţă la bunicii de la munte. Aveam un program foarte riguros, pe care atunci îl uram din tot sufletul. Dimineaţa trebuia să ne trezim la ora 7.00, apoi mâncam obligatoriu un ou, lapte cu Lacovo (mai ştiţi chestia aia chinezească dulce şi bună, folosită în loc de cacao?) şi pâine prăjită (numai Buni avea toaster electric).
Apoi Buni şi Moşu ne organizau pe noi, cei trei nepoţi. De obicei, dimineaţa mergeam la schi în Poiană sau la patinaj, iar în unele zile aveam numai lecţii. Pentru a merge la schi, trăiam o întreagă aventură, deoarece cu schiurile în spate luam troleibuzul până în drumul Poienii şi de acolo, autobuzul spre staţiune. La pârtie îngheţai cu zecile de minute la coadă la schi-lift, ca să cobori apoi cât ai zice peşte. Mă rog, asta era, oricum, cea mai plăcută parte a zilei.
Pentru că la întoarcere aveam de făcut sute de probleme la matematică, din culegeri fără număr, iar după-amiaza ne puneau să „lecturăm“: „Singur pe lume“, „La Medeleni“, „Patul lui Procust“, „Moromeţii“ etc. Şi pe urmă trebuia să facem şi un mic rezumat. Ne mai răzvrăteam noi din când în când şi plecam cu bicicletele pe stradă, dar plata era cu vârf şi îndesat. Seara, Buni ne băga pe rând în „vană“ şi ne spăla ca pe rufe.
Este foarte interesant cât de diferit simţi lucrurile în funcţie de vârstă… Pe-atunci mă duceam la Braşov ca deţinuţii la munca în folosul comunităţii, iar acum, când vă povestesc, sau când simt miros de supă cu tăieţei, mi-e tare dor de copilăria mea. Mai ales când văd că, în nebunia timpurilor noastre, atât de puţini copii îşi mai petrec vacanţele la bunici şi atât de puţine bunici mai fac prăjituri pentru nepoţi.
De fapt, asta e tot ce contează pentru copilul care va deveni adult. Să aibă parte de micile lucruri făcute din dragoste pentru el, de grija bunicilor, părinţilor, familiei. Nu-mi amintesc cu emoţie de nici un cadou. Doar de copacul de pe dealul din faţa casei din Bartolomeu, unde legasem cu un lanţ un cauciuc de tractor, pe care ne urcam să ne dăm huţa-huţa. Moşu îi zicea „hintă“. Îmi amintesc de hintă, de excursiile prin pădure, unde căutam broaşte prin bălţi, şi de Buni care îmi controla sever unghiile de la mâini.
Şi mai ştiu că, atunci când veneau părinţii noştri şi alţi prieteni de-ai lor, de Revelion, la Braşov, cum nu erau destule paturi în casă, dormeam mai mulţi în aceeaşi cameră, unii în pat, alţii în fotoliu-pat şi alţii pe jos, pe saltele. Ce distracţie! N-aş da vacanţele copilăriei mele pe nici un ban din lume, nici o escapadă în Maldive şi nici un diamant de la Tiffany.
Vă invit şi pe dumneavoastră să vă gândiţi cine sunteţi cu adevărat. Ce vă face sufletul să vibreze mai tare? Ce vă face să vă simţiţi oameni? De ce vă este dor?
Comentarii recente