Câteva secunde ca să afli cine eşti. Câteva zile ca să afli cine sunt alţii

Mă gândeam, în timp ce urcam cu schiliftul, că momentul acela, împreună cu minutele când înot pe spate, reprezintă singurele scurte perioade în care îmi place să analizez profund toate lucrurile din viaţa mea. Nu ştiu de ce, dar întotdeauna când stau relaxată, trasă de acest schilift din Poiana Braşov, pe care îl cunosc de când aveam 3-4 ani, mă simt liberă, puternică, fericită şi mă duc cu gândul departe de tot. La fel şi atunci când apa îmi acoperă urechile, când înot calm pe spate şi nu aud nimic din exterior. Simt doar acea uşoară presiune în tâmple, o linişte care îmi e atât de familiară, mă gândesc la toţi anii când participam la competiţii, şi brusc îmi fuge negreşit gândul la diverse situaţii de viaţă. Şi calculez, filozofez, râd, plâng şi nimeni nu ştie. Dar eu mă simt nespus de bine. Poate că legătura este că ambele trăiri mă transportă în copilărie. Se poate pentru că, dacă stau bine să mă gândesc, trăiri asemănătoare îmi provoacă şi mirosul de iarbă proaspăt cosită sau de fân adunat în căpiţe. Ei bine, mă gândeam să scriu despre asta, doar aşa, ca să împart cu cineva descoperirea.

Numai că nu am apucat să-mi duc gândul până la capăt. Am văzut brusc în stânga mea cum un băiat cu o geacă bleu vine în mare viteză pe un snowboard, nu se poate opri cu nici un chip, se năpusteşte peste mine şi mă doboară la pământ. Primul sentiment, în afara durerii, care nu se poate explica, a fost ciuda. De ce mi s-a întâmplat asta? Cum? De ce n-am putut face nimic? De ce tocmai pe acest schilift care îmi aducea atâta fericire? Pentru că am ştiut că nu voi mai urca niciodată cu el şi cu greu voi uita scena respectivă. Apoi durerea şi frica m-au acaparat şi m-am uitat disperată la Alexia, care era cu doar un schilift înaintea mea. Se dăduse jos şi urla la băiatul care se năpustise peste mine. N-aş vrea să-i fie frică, de-acum, să mai schieze. Şi, mai mult decât orice, n-aş vrea să-mi fie mie atât de frică de acum încolo, când ea o să fie la schi. Am multe lucruri la care să mă gândesc acum, dar şi mai puţine locuri în care să mă simt în largul meu.

Nu ştiu de ce, nu l-am urât nici o clipă pe cel care m-a accidentat, deşi este o crimă să te aventurezi pe o bucăţică îngustă de pârtie cu placa, mai ales dacă nu ştii cu ce se mănâncă. Am văzut mulţi salvamontişti lângă mine în timp ce încercam să-l sun pe Alex, iar zăpada făcea să-mi alunece degetele pe telefon. Băiatul care mă accidentase mă întreba încontinuu dacă am păţit ceva, după ce văzuse sângele ţâşnindu-mi din buză pe zăpadă, iar eu nu ştiam cum să urlu mai tare că nu-mi pot mişca piciorul.

În câteva secunde a sunat Alex, de la baza pârtiei, şi i-am spus repede că m-a lovit cineva şi că probabil mi-am rupt piciorul. Nu ştiu cum, dar în câteva clipe a ajuns lângă mine şi l-am auzit spunând sacadat: „Ça va, ça va.“ Chiar dacă realizam că ça va pas du tout, faptul că era cu mine mă făcea, ca de fiecare dată, să mă simt în siguranţă. Câţiva salvamontişti m-au urcat rapid pe o targă ca o sanie şi m-au dus la maşina salvării apărută la faţa locului extrem de rapid, nu ca în ştirile mele. Chiar aşa, Alexia îmi spune mereu: „Dacă tu nu ai lucra la ştiri, ca să vezi toate ororile alea, nu ţi-ar mai fi atât de frică de tot felul de lucruri.“ Cristiana Copos a stat alături de mine până am urcat în salvare, iar un medic ortoped, aflat întâmplător în Poiană, s-a urcat cu noi în ambulanţă şi am pornit către Braşov. Aici, toţi foarte rapizi şi profesonişti: m-au dus la radiografie, apoi mi-au făcut şi o ecografie abdominală, ca să vadă dacă nu am şi alte organe afectate. M-au obligat să fac o radiografie şi la nas, pentru că l-au văzut un pic strâmb. Cu toate că le-am spus că aşa e el, nu am putut să-i împiedic. Ziceau că mă ştiu ei mai bine, de la televizor. Şi, ca să mă înveselească, deoarece eram foarte speriată, m-au pus să fac cu mâna către o cameră video, să mă vadă colegii de la SMURD. Verdictul a fost clar: piciorul era rupt. Dar speram să scap doar cu un ghips. Dr. Butum mi-a zis că trebuie analizat şi la un RMN, iar apoi cea mai bună soluţie ar fi totuşi o operaţie de fixare cu nişte şuruburi. Atunci am hotărât să plec acasă, la Bucureşti, unde aveam în minte un ortoped care să se ocupe mai departe de mine. Am ajuns cu salvarea, sâmbătă seara, dar nu m-am văzut cu ortopedul nici până duminică după-amiaza, când mi-a fost recomandat să plec la o clinică din Viena, pentru operaţia ce avea să vină.

N-am să vă mai plictisesc cu amănunte, ci am să vă spun doar atât: în câteva clipe am cântărit, fără să vreau, zeci de oameni. Şi nu este deloc o prostie atunci când se spune că, în asemenea situaţii, afli cine sunt de fapt cei de lângă tine. Am descoperit că, în privinţa majorităţii, nu m-am înşelat. Şi de aceea sunt foarte fericită. Dar am avut şi surprize neplăcute. Numai că de aceia mă pot lipsi oricând.