Casa Bună

Duminică dimineața am fost la Asociatia Casa Bună, în Jilava, dupa ce, la evenimentul “Școlărești la Cărturești”, domnul Valeriu Nicolae m-a invitat să particip la una dintre activitățile ONG-ului pe care îl conduce alături de prietena sa, Hannah. Știam despre grija față de copiii din Ferentari și Jilava, auzisem despre taberele pe care le organizează la Nucșoara (unde e cabana cu Observator Astronomic) și la mare, dar cam atât.

Cât despre Valeriu Nicolae, personal, tata îl citea în Dilema, eu i-am văzut câteva interviuri și emisiuni online, un prieten mi-a povestit admirativ despre câte face pentru copii, iar un altul mi-a sugerat să nu mai fac poze cu el (după ce a văzut fotografiile de la librăria Cărturești), pentru că este un “profitor” care se va folosi de imaginea mea. 

Acestea fiind spuse, am decis să merg în acest weekend la Jilava, ca să le citesc copiilor povești din cărțile aduse de librăria mobilă Humanitas, “Cartea pe roți”.

Cred că “impresionată” nu este un cuvânt destul de puternic… Am fost “copleșită” în primul rând de numărul mare de oameni care își dedică duminica pentru a veni să stea cu câteva zeci de copii. Să facă lecții cu ei, să-i învețe matematică, română, geografie, orice… să mănânce cu ei și să se joace.       

Fiecare duminică la Casa Buna este posibilă datorită voluntarilor de weekend. În 2023, 200 de voluntari au dedicat copiilor cel puțin o duminică.

Într-o casă cu etaj și curte, de la intrarea în Jilava, era plin de oameni care stăteau unu la unu cu câte un copil. Într-o cameră, o doamnă profesoară dădea meditații pentru 3 elevi mai mărișori, în altă cameră se preda engleză și în altă parte, un tânăr purta un nas de clown ca să se apropie mai ușor de “elevul” lui.          

M-a mirat că erau mulți bărbați; mi se pare că femeile sunt mai doritoare și mai răbdătoare când vine vorba de lecții, dar m-am gândit apoi la Bilă, regizorul meu de emisie, care îmi povestește cât de mult îi place să facă teme la matematică cu copiii lui…

Pe holuri sunt multe, multe cărți. “Avem toate manualele de la școală ca să nu zică vreunul că nu își poate face temele, că nu are cartea la el☺”.   

În bucătăria deschisă a casei, lângă sufrageria plină de alți copii și însoțitorii voluntari, o doamnă gătește, ca la cantină, o oală mare de ciorbă și niște tăvi cu felul doi. La desert au mere, de la ei din grădina de la Nucșoara. Faptul că miroase a supă dulce în locul în care niște copii citesc îmi amintește de bunicii mei de la Brașov. Într-o baie sunt două mașini imense de spălat și uscat și substanțe împotriva puricilor și păduchilor. Și multe sertare cu haine și șosete. În alta, dușul. 

“La început, era un consum imens, pentru că toți stăteau cu orele în apa caldă, nu au parte acasa… Așa că ne-am pus panouri solare, ca să tăiem din costuri”, mă lămurește cineva.       

Sunt absolut pierdută printre informații, copii, activități de tot felul într-o casă plină de lume. Întreb cum ajung aici copiii? Cine îi aduce? Cu ce? Asociația Casa Bună se ocupă de tot. Cu ajutorul voluntarilor. Bine, și când ajung la ei acasă, cum e? Nu trebuia să întreb asta, pentru că nu am fost în stare să văd filmarea cu locul în care trăiesc ei. Chiar nu am putut să mă uit la mai mult de 3 minute la ceva ce se întampla în orașul în care m-am născut, pe străzile dintr-un cartier din sectorul 6 al Capitalei, la 15 minute practic de casa în care ne aflam acum. Dramatic. Dur. Revoltător. Inimaginabil. Și dacă ar fi fost o imagine dintr-un film, ar fi fost prea mult.

Câteva sute de copiii au însă șansa de a-și schimba destinul, datorită oamenilor pe care i-am cunoscut azi, a prietenilor și colaboratorilor lor. Măcar căteva zeci de copii pot avea șansa să trăiască mai mult cu ajutorul lor.  Și mai bine. “De când a fost Smiley să la spună că e cool să porți ochelari, stau la controlul oftalmologic și își poartă ochelarii”, îmi mărturisește Valeriu Nicolae. “A fost și Tudor Chirilă să le vorbească despre muzică. E important să vadă și alte modele de oameni și de profesii, ca să-și imagineze diferit propriul viitor. Să înțeleagă că depinde și de ei pe ce cale aleg să o ia.”

Aleg și eu o carte din biblioteca pe roți- “Norișorul Roz”, scrisă chiar de una dintre producătoarele jurnalului meu, Cristina Donovici. Mi se pare frumoasă și potrivită. Este despre un nor “diferit”. Așa cum sunt și acești copii care așteaptă cuminți în fața mea. Și despre cum fiecare “diferit” își are menirea lui. Trebuie doar să aibă încredere și răbdare ca să și-o descopere. “Toți ceilalți norișori râdeau de el că este roz și nu dă ploaie”- zice povestea la un moment dat. Îi intreb: “Vouă vi s-a întâmplat așa ceva? Să râdă alți copii de voi?”. ”DAAAAA!!!”. Continui povestea cu norișorul care nu-i mai bagă în seamă pe cei ce îl tachinează, căci Curcubeul îi spune că, într-o zi, va afla care este menirea lui… “Deci ce trebuie să facem când râde cineva de noi?“, îi intreb pe copii. “Să nu ne mai supărăm”. Finalul poveștii ne dezvăluie că norișorul roz va face ceva ce norișorii gri sau albi, care dau ploaie nu pot, îi veghează pe copiii cărora le este frică de întuneric. 

Pe parcursul lecturii m-am tot oprit ca să-i întreb dacă înțeleg anumite cuvinte și expresii. Nu numai că le înțelegeau, dar explicațiile pe care mi le dădeau mă făceau fericită. Unii au venit lângă mine, pe scările rulotei-bibliotecă, și mi-au spus ce știau în engleză și franceză… Educația chiar poate schimba vieți!         

Până la sfârșitul acestui an, în Jilava, se va încheia constructia unei grădinițe sociale, pe un teren cumpărat de Asociație cu ajutorul altor oameni care vor să facă bine. “Iar, pentru că pe mine sportul m-a salvat, o să continui să îi indrept cât mai mult către sport pe cei mici. O să construim în grădină, după livadă, o sală de sport, zice Valeriu, mai ales că avem deja campioni la ping pong și la fotbal. Și am în vedere și o școală de meserii. Deoarece atelierele de tâmplărie, zugrăvit, croitorie, cosmetică, îngrijire personală, calculatoare au facut minuni”. Exact ca în poveste. Fiecare “norișor” are menirea lui, dacă se găsesc oameni cu suflet, putere și răbdare, ca să-i dea încrederea și mijloacele necesare “norișorului”, pentru a și-o găsi.  

“Salutare! Duminica aceasta ne strângem la Casa Bună pentru lecții și așteptăm aproximativ 30 de copii. Cine mai vine? “- așa sună anunțul în fiecare duminică. Este cel mai vechi proiect al Casei Bune. Înainte, oamenii mergeau la Școala nr. 136. Acum, i-am găsit aici, în casa cu gradină din Jilava. În București, sunt peste 200 de copii între 3 și 19 ani, care au șansa să fie îngrijiți la Casa Bună. Cei care se ocupă de ei îmi povestesc că școlarii sunt aduși după ore, ca să mănânce, să facă baie, lecții, sport și alte activități. Asta, dupa ce, inițial, sunt convinse familiile lor să-i lase la cursuri. 

În fiecare zi, îmi mai spun oamenii de aici, au loc și un minim de 40 de ore de meditații online (peste 1300 de ore pe lună ). Grădiniță joi, vineri, sămbătă de la 10.00 la 15.00 cu masă inclusă. Duminica meditații și mâncare pentru minim 100 de copii. De asemenea, o dată la două săptămâni , sunt distribuite alimente pentru mai mult de 300 de familii, peste o tonă de alimente pe lună.  Se îmbracă și încalță copiii, de trei ori pe an – peste 1300 de perechi de încălțăminte anual. Minim 30 de tabere pe an la Casa Bună, la Nucșoara și la mare și  538 de rucsacuri individualizate cu rechizite de școală pentru începutul anului școlar. Asta ca să îmi fac o idee despre Asociația pe care tocmai o descopăr.

Programul funcționează și pentru câteva sute de suflete din Nucșoara, Lerești și Sânpetru. Când există probleme grave, cum ar fi copii rămași fără părinți, din diverse motive întâlnite în comunitățile lor: intră în închisoare, mor din cauza consumului de droguri sau a altor boli, acte de violență, cei mici rămân o vreme la Casa Bună și pe timpul nopții.  

Mi-a fost și știu că o să-mi fie în continuare frică să privesc ACELE…. imagini. Dar aleg să-i ajut cum pot, și cât pot, pe cei cărora nu le este frică, și care fac ceva CONCRET în realitatea dură de zi de zi. Măcar pentru câteva sute de amărâți, din sutele de mii care n-au nicio vină că se nasc și trăiesc într-un mediu care îi mutilează pe viață. Iar, dacă asta înseamnă că las pe cineva să “profite” de imaginea mea, ei bine, o fac cu plăcere. Și cu bună credință.    

Sursa FOTO: douglaslormand si Casa Bună