Că tot se apropie 1 Mai

Am fost invitată la un eveniment organizat de elevii Liceului Gheorghe Lazăr, acolo unde am absolvit și eu, așa că, bineînțeles, am răspuns „prezent”. Merg destul de des pe acolo, dar de fiecare dată am aceleași emoții. De când văd curtea exterioară îmi amintesc cum am așteptat afișarea rezultatelor la admiterea în clasa a noua, cum nu mi-a venit să cred că am intrat, cum eram printre puținii care nu aveau încă buletin, cum am murit de frică apoi, tot în fața acelorași panouri, când mă uitam la ele ca să văd cât am luat la Bac…

Ajung la ghereta portarului. Alte povești, alte amintiri. „Nu aveți voie cu ciorapi negri”, „Nu aveți voie cu pantofi roșii”, „Unde vă este bentița?”… și tot așa. Asta îmi răsună în cap ori de câte ori trec pe lângă cabina cu geam a paznicului. Apoi, ajung nas în nas cu bustul lui Gheorghe Lazăr și mă uit imediat înspre ușa care dă în curtea interioară, acolo unde jucau baschet băieții care contau. Deasupra ușii era o tablă uriașă cu numele claselor și sălile în care acestea erau repartizate. Tabla nu mai e, dar cișmeaua din curte încă există. Și cred că și băieții care contează. În mod normal, eu urcam pe scara din stânga, care ducea în clasa mea, dar acum am luat-o la dreapta, către cancelarie… Nu știu dacă mai este acolo cancelaria, dar știu că la secretariat este aceeași secretară șefă, doamna Krull, un om minunat pe care văzându-l chiar simt că trebuie să intru repede în clasă, pentru că s-a sunat…

Am ajuns în sala de festivități. Mirosul parchetului și geamurile mari care dau spre curte și spre bulevard mă fac să mă simt elevă. Urc pe scenă și, în loc să mă gândesc la premiile pe care trebuie să le înmânez, îmi vine să-mi zic rolul din piesa în limba engleză pe care o jucam aici cu „c(l)asa închisă”… Ce frumos era. Abia așteptam să chiulim de la vreo chimie ca să-l mai repetăm pe domnul Oscar Wilde. Aveam costume, și regizor, muzică și recuzită. Ca la carte. De pe scenă arunc o privire pe geamul din dreapta și-mi amintesc de profesoara de sport, doamna Grigorescu. Pe ea o convinsesem să facem o trupă de dans modern, deoarece venisem cu modelul costumelor și coregrafia din școala generală. A fost imediat de acord și uite așa ne-am mai găsit o activitate ca să fugim de la… mate. Ne împrietenisem așa de tare cu doamna Grigorescu, încât nu ratam nicio tabără organizată de ea. Ne-a dus și în Bulgaria, la Varna. Ne-a zis să luăm ciorapi fini de damă ca să-i vindem acolo și să cumpărăm ceva ce nu se găsea pe aici. Eu îmi amintesc că mi-am luat doar multă înghețată. Ne asculta toate poveștile despre iubiți, îi plângeam pe umăr și ne dădea sfaturi. Așa erau profesorii noștri. Buni de pus la rană. Mă trezesc din visare și încep să împart premii. Fac cunoștință cu mulți tineri frumoși și entuziaști care sunt în continuare o mândrie pentru acest liceu bucureștean de tradiție. Sunt mândră de ei de parcă ar fi ai mei. Sunt fericită să contrazic atât de multă lume care spune că elevii nu mai sunt ce-au fost. Nu e adevărat. Exista copii foarte buni cum există copii „nimeni nu-i perfect”. Plec fericită. Seara mă văd cu niște amici care mă sfătuiesc să nu-i lăsăm pe copii la mare de 1 Mai deoarece „Vezi și tu, Andreea, ce nenorociri se întâmplă azi, și cum sunt tinerii de acum..”. Îmi vine să râd. Îmi amintesc cum am plecat eu cu trenul, cu amicii mei, la mare de 1 Mai, prin clasa a zecea, spunându-i tatălui meu că mergem într-o excursie cu un ghid. Iar tata, care m-a condus până pe peron, mă tot întreba când vine ghidul. Am zis, într-un final, că ne așteaptă la Constanța, iar el s-a prefăcut că mă crede… Cred.

Oare de ce acum au apărut atât de mulți părinți sfinți, care au uitat cum zburau frigiderele și televizoarele Sport pe geam din hotelurile din Mamaia, când se îmbătau băieții de ziua muncii? Cum mergeau pe scara trenului către Constanța când nu mai erau locuri? Cum se furișau în mare când se lăsa noaptea, cu toate că, dacă apărea poliția, te ducea direct la secție căci se considera că vrei să fugi înot din țară? Oare de ce nu mai avem încredere în copii așa cum aveau ai noștri în noi? Ce ne-a speriat așa de tare? Ce?