Amintiri cu gust bun

Când începe această perioadă, şi văd seară de seară reportaje cu locuri minunate de la munte şi gospodine care pregătesc bunătăţi pentru Crăciun, am senzaţia că s-a inventat televizorul prin care poate trece mirosul şi îmi amintesc de cârnaţii pe care îi făceam cu tata, la bunicii mei, la Braşov. Cea mai mare nenorocire era să se spargă maţul în care băgam, cu un fel de pâlnie, carnea tocată, că ce scatoalce îmi luam… Nu se gândea nimeni atunci la „spiritul Crăciunului”. Odată îmi înfigea Moşu un deget „de oţel” pe cocoaşă. Aşa că eram foarte atentă să înţep cârnatul, din când în când, cu un ac de cusut. Mă şi distra foarte tare asta. Numai că, dacă îl înţepam prea mult, nu era bine nici aşa, şi iar o luam pe coajă. Apoi duceam „întreagă producţie” la un vecin, unde se punea la afumat. Când erau gata, cârnaţii aveau un gust aşa de bun, așa de aromat, de îi mâncam cruzi. Îmi plăceau mult şi prăjiţi, cu papară, dimineaţa, sau cu cartofi în tigaia aceea cu smalţul sărit.

Mă enervează că acum suntem obsedaţi ca nu cumva să miroasă a mâncare în casă. Punem o mie de filtre şi hote şi nu mai miroase a viaţă, a bunici, a mame. A supa dulce cu tăieţei a lui Buni, a cârnaţii ăştia prăjiţi, a usturoiul de la mujdeiul copilăriei mele, a prăjitura cu vişine coaptă de Mamaie, a ciorba cu perişoare a mamei, a leuştean şi chiftele. Acum e în regulă doar dacă miroase a cafea din „bucătăria americană din open space-ul casei”. Cine a venit cu regulile astea? Hai să le mai încălcăm, măcar de Sărbători! Eu mă antrenez de azi. Fac cartofi prăjiţi cu hota închisă!

Vă pup!