Adio, dar rămân cu tine

Prima imagine care-mi vine în minte despre Adela? Cum săream noi geamul de la Facultatea de litere într-o seară, pe vremea lui Ceaușescu, deoarece ramasesem blocate acolo impreuna cu niste prieteni citind si povestind la ” ceainaria” semiprivata care-i apartinea iubitului ei…Eram o gasca frumoasa de oameni indragostiti… Indragostiti de literatura, de muzica, de film, de teatru,  si mai ales indragostiti intre noi 🙂

Ce-și amintește ea ? De mama, care a venit cu Dacia ei roșie să putem sari de la geamul inalt al Facultatii pe capota…. Misiune indeplinita de altfel… Eu nu mai stiu insa de unde o sunasem pe mama, ca sa vina sa ne salveze? Om fi gasit vreun telefon pe la poarta, ca mobile nu existau. In fine… Adela scrie la fel de bine ca intotdeauna asa ca sunt onorata sa va impartasesc din gandurile ei.

O prietenă bună s-a despărțit acum ceva timp de cel pe care ea-l numea jumatatea ei. Mai avusese ea și alte jumătăți, dar ăsta parcă era mai jumătate ca alții. În fine, una peste alta, cum despărțirea fusese destul de crâncenă în sensul că el îi daduse papucii iar ea incă suspina din rărunchi după el, a picat pe mine măgăreața s-o ajut să treacă peste  aceste momente extrem de dureroase.

M-am înființat, așadar, la ușa orfelinei, decisă să o scot din trening, să o șterg la gură de inghețata de ciocolată și să rupem cluburile în două. Am reușit s-o scot din casă, dar s-a proptit la ușa liftului să plângă, amintindu-și brusc de ursul urias cu care nu încăpea in lift, urs primit de la el de ziua ei de naștere. Nu și-a amintit, în schimb, de câte  ori a coborât plângând din cauza lui, cu același lift.

Fiecare colț de stradă văzut  din taxi îi amintea de el, fiecare semafor era unul la  care îi zâmbise sau se sărutaseră. Nu-și amintea sub nicio formă de vreo trecere de pietoni la care să  fi strigat la ea  cuvinte grele.

In club, fiecare melodie era o tragedie. Pe aia se văzuseră, pe ailaltă, făcuseră cunoștință. Pe un Jay Z îi spusese că are ochi frumoși, pe  alt bumți-bumți, că o iubește.  În mod ciudat, îi zburaseră din cap toate refrenele pe care el o lăsase cu ochii  în soare, pardon, în laserele din club și plecase nervos, la fel ca toate hit-urile  pe care le dădeau mai tare în mica ei garsonieră ca să nu se audă cum  se ceartă.

Tot drumul de întoarcere a fost un film omagial  în amintirea fostului, cu imagini scăldate în soare, floricele și inimioare.  Taximetristul zâmbea tâmp, ferm convins că (ne)fericita abia se îndrăgostise și avea stomacul plin de fluturi, nu de coropișnițe cu clești.

N-am înțeles niciodată de ce atunci când te desparți de cineva la care ai ținut foarte mult, îți rămân în minte și în suflet doar momentele frumoase și doar părțile bune și chiar par mult mai bune ca atunci când le-ai trăit. De ce cupluri care s-au despărțit în condiții furtunoase se recăsătoresc chiar de câteva ori. Cum de ne lovește amnezia selectivă odată cu ușa trântită cu sete în urma lui. Asta până  de curând când mi-a picat în mână un articol scris de un institut de cercetări medicale, mă rog, ceva serios, oricum. Și ce spun cercetătorii? Spun că, după o despărțire, creierul suferă  și intră în sevraj după persoana iubită, la modul cel mai serios. Și ce face el, creierul, ca să nu mai sufere? Încearcă din răsputeri să te îndrăgostească din nou de cel care tocmai a ieșit din viața ta și să te determine să faci orice pentru a-l aduce înapoi. Așa că-ți selectează amintirile și trăirile după bunul lui plac.

Asta ca să știți ce să răspundeți când vă mai zice câte unul să gândești cu capul, nu cu inima, atunci când te îndrăgostești.

Articol de Adela Dan. Pe Adela o găsiți și pe www.adelaspune.ro.