Acase

Când am fost invitată la lansarea cărţii Marea casă, semnată de Nicole Krauss, şi m-am gândit la ce anume aş vrea să le spun celor prezenţi acolo, mi s-a părut un bun exerciţiu să caut „acasele“ care mi-ar naşte poveştile.

Prima acasă care mi-a venit în minte a fost maşina mea dintâi, o Dacie 1300 albastră, B-72-CNN. Ştiu, nu eram prea creativă. În ’72 m-am născut şi la CNN am strâns banii pentru ea (mi-a adus 8 kg în plus pentru că mâncam doar la fast-food, dar aşa am economisit ceva şi, cu ce mi-a mai dat şi tata, am cumpărat „poliţista“, cum îi spuneau prietenii, la mâna a doua). În jurul acestei maşini aş scrie despre toate isprăvile începutului ProTV, pentru că eram aşa de fericită c-o pot conduce, încât îmi duceam toţi colegii acasă indiferent unde locuiau şi la ce oră plecau.

Apoi mi-am amintit de prima mea locuinţă cu două camere din Vatra Luminoasă. Şi ea ar putea povesti atât de multe… Acolo mi-au trecut pragul oameni dragi mie, acolo am fost „la mine acasă“.

În jurul casei bunicilor mei din Braşov aş avea de ţesut destule istorii despre vacanţele de iarnă pe care le petreceam cu cei doi veri ai mei Dan şi Horaţiu. De fiecare dată când aud sunetul gazului într-o sobă de teracotă, mă gândesc la acea casă şi la băile în vană pe care ni le făcea Buni după ce ne chinuia cu „lecturatul“.

Şi de casa unde stătea Mamaie, pe care apoi au demolat-o comuniştii, mă leagă la fel de multe amintiri. Maşina de cusut Singer a bunicii mele preferate, de la Bucureşti, ar apărea cu siguranţă în multe istorioare. Mamaie ne făcea haine frumoase tuturor când avea timp, iar eu şi verişoara mea Alina ne repezeam să pedalăm şi noi, cum se ridica bunica să facă altceva, ajungând inevitabil să comitem o boacănă.

Visez adesea casa, dar n-am curaj să mă duc pe strada aceea nici acum. Am încercat o dată, mi s-a părut că nu mai recunosc nimic, printre nişte blocuri oribile, şi am fugit.

Bazinul de înot de la 23 August cu mirosul lui de clor şi cu sunetul asurzitor al fluierelor şi al aparatelor de uscat părul în vestiar ar fi bun pentru a povesti despre muncă, sacrificii, ambiţie, competiţie, gustul succesului şi al eşecului.

Liceul Lazăr şi Parcul Cişmigiu sunt „acasele“ din capitolul pe care l-aş dedica superbei mele adolescenţe. Şi aşa mai departe până în zilele noastre, când aş povesti despre Muzeul Satului, de pildă.

Voi aveţi poveşti cu „acase“?