A iubi o amărâtă…

Mă uit la minunatul pictorialul realizat la Ambasada României din Paris şi ştiu că, orice s-ar petrece în ţara asta amărâtă, o iubesc.

Unde aş mai ajunge în câteva ore, cu aceeaşi oameni, de la o şedinţă foto la un meeting important, pentru a încheia ziua la Şarpele Roz cu şorici pe masă şi Catanga cântându-ne la ureche, cu patos, despre căsuţa noastră?

Unde aş mai întîlni într-un magazin din centrul capitalei o vânzătoare care să-mi recomande prietenoasă marfă care nu există la raft, dar pe care mi-o poate aduce imediat ea, de acasă, la un preţ mult mai mic?

Unde mi-ar mai ţine un alt vânzător o lecţie despre „Conquiztador“ pentru a îi transmite neapărat lui Busu că sunt nişte hackeri care strică jocul?

Unde mai există personajele acestea bizare care se perindă prin reviste şi pe la televizor vorbind despre oricine, orice, la orice oră, cu siguranţa unor angajaţi de la doi şi un sfert?

Unde mai găseşti un dascăl dedicat ca profesorul de percuţie al băiatului meu, care reuşeşte să predea cu pasiune despre sunetul fulgului de nea într-o clădire în renovare unde pe geam vezi cum se aruncă de la etaj bucăţi de beton?

Unde îţi mai deschide cineva uşa la orice oră ai suna şi îţi pune pe masă cu toată inima nişte vin „de ţară“, în sticle de plastic de Coca-Cola, zacuscă în borcanele de gem de anul trecut şi o cafea „naturală“, la ibric?

Unde aş mai avea redacţia aceasta, unde cărţile stau printre bomboane fondante, ceaiurile bio de pătlagină lângă nu ştiu ce şampanie cu foiţă de aur, spray-ul cu apă de mare în cana de la Olimpiada de la Londra?

NICĂIERI.