9 martie

De ziua femeii, ani la rând, am vorbit despre minunatele doamne din viața mea. Despre mama cea Superwoman, despre bunica cea blândă și înțeleaptă, despre Alexia, fiica mea care devine o femeie atât de complexă, despre învățătoarea care mi-a fost un educator cum le-aș dori tuturor copiilor, profesoara mea de engleză cu care am rămas prietenă până în ultima sa clipă de viață, pediatra mea, care încălzea stetoscopul de fiecare dată înainte să mi-l pună pe piele și îmi spunea când plecam  “te iubesc, Andreea”, despre femeia care când m-a văzut la probele de interviu de la TV SOTI și a considerat că sunt bună pentru a prezenta jurnalul, despre prietenele mele minunate, care mi-au îmbogățit viața și m-au ascultat cu orele. Și pentru că de 8 martie îți vine automat în minte poezia compusă cu “doamna” pentru mama și în funcție de caz, poezia primită mai târziu , compusă de o altă “doamnă”, cu un alt copil, pentru tine mamă, eu m-am hotărât să aștept ziua de 9 martie ca să le mulțumesc, de această dată, bărbaților. Iubiți, prieteni, colegi, amici, cunoscuți, prieteni ai prietenilor care m-au ajutat să devin femeia de aproape 50 de ani care sunt acum.

Și zic așa. Compania bărbaților mi-a făcut mare plăcere dintotdeauna și m-a motivat să evoluez și să evaluez. Habar n-am cum, dar am înțeles rapid și cum funcționăm: n-aveam răbdare să fiu observată dacă îmi plăcea cineva, pentru că mi se părea pierdere de timp. Făceam cumva să inițiez o apropiere, ca să scurtez drumul către cunoașterea celui de care eram interesată. Pe urmă abia, savuram “curtea”. Și cred că așa sunt eu, în general, n-am răbdare “să se facă ceva”, prefer să iau inițiativa dacă subiectul îmi părea interesant.

Apoi, tot prin adolescență, am priceput datorită unor băieți, că cineva poate azi să își dea viața pentru tine și mâine să simtă complet altceva, și ca nu are sens să te împotrivești. Deci, am înțeles că sunt ‘înlocuibilă’. Desigur că, fiind crescută de mama, cu foarte multă încredere în mine, m-am gândit mereu că e greu să fiu înlocuită, cu ceva mai bun…  Doar că aici, o aud tot pe mama, care zice: “femeile nu înțeleg de multe ori, de ce noua iubită a unui barbat nu e mai bună ca oficiala, ca și cum numai așa s-ar explica gestul lui, și nu pricep că ei caută de fapt “altceva”, nu neaparat ceva mai bun, ci doar ceva altfel ” :).

Am trecut prin toată panoplia de sentimente, de la pasiune și iubire, la ură și frică, la prietenie și amiciție, înțelegând cum reacționez, cât pot duce, ce vreau și ce nu mai vreau să repet. Am realizat ce-mi place și ce nu, și care sunt mecanismele cu ajutorul cărora îmi va fi bine.

Am învățat că “what you see is what you get” și că “dacă nu te sună este doar pentru că nu vrea să te sune”, nu trebuie să-ți bați capul și să crezi că mintea bărbaților este atât de complicată, că există un plan, etc. Nope. Dacă arde să vorbească cu tine, să te vadă, să orice… o s-o facă.

Am priceput că, dacă ai așteptări și nu te lași surprinsă o să fii nefericită nonstop, pentru că foarte rar el se va gândi să facă exact ceea ce ți-ai fi dorit tu să facă. Iar asta mi-a folosit și în alte ocazii.

Un coleg de liceu m-a dus la primul meu interviu pentru ca s-a gândit că aș fi potrivită pentru acel job, un redactor de televiziune m-a luat cu el pe teren, luni de zile, ca să învăț cum se realizează un reportaj, apoi un alt bărbat, cu fler, a simțit că pot mai mult, mi-a găsit atuurile, și mi-a ghidat cu tact, vocația.

Un amic mi-a scos ochii cu slăbiciunile, defectele și vulnerabilitățile mele.

Tata m-a antrenat să suport criticile și tot el mi-a repetat că “minciuna prin omisiune e tot minciună”.

Un iubit m-a învățat ce simt când sunt trădată și altul ce simt când sunt adorată până la Dumnezeu.

Un bărbat mi-a pus la încercare răbdarea și altul gelozia cât să nu mai am mari întrebări nici despre cum mă voi comporta în aceste situații.

Un bărbat m-a făcut să mă simt cea mai sexy și tot un bărbat a ținut să îmi explice că nu am cei mai perfecți genunchi.

O redacție preponderent masculină m-a primit, pe la începutul carierei, cu prietenie, m-a ajutat să mă acomodez și mi-a fost alături ori de câte ori am avut nevoie, fără să mă pună niciodată într-o situație inconfortabilă. Și o altă gașcă de jurnalisti (bărbați), talentați și muncitori, își împart timpul cu mine de multă vreme făcându-mă să mă simt protejată și mereu în siguranță, apreciată și respectată.

Un bărbat m-a determinat să-mi cercetez mintea și altul mi-a recomandat să mă las pradă instinctului și așa am aflat care este procentul meu de risc, suportat.

Un bărbat m-a făcut să înteleg cât de mult pot să râd și tot el cât de mult pot să plâng.

Tot niște bărbați au fost cei care m-au făcut să mă întreb cât de mult mă deranjează meschinăria, zgârcenia, micimea și cum mă împac cu galanteriile.

Un amic este motivul pentru care merg, moartă, coaptă la sport de 3 ori pe săptămână, pentru că atunci când aveam 20 de ani mi-a povestit despre o iubită de-a lui, de 40 de ani, care nu prea facea sport, și îi părea rău că “i se cam lăsase carnea”. “ Tu să ții minte, să nu te lași de sport!” Și cu toate că atunci mi se părea, ca nu o să am niciodată 40 de ani, iată că acum, în ora de Pilates, vad pe geam blocul în care stătea domnul cu pricina, zâmbesc și nu mă las…

Un șef a hotărât că sunt capabilă să conduc o revistă, un jurnalist m-a convins că o să-mi placă radioul, un prieten vechi că sunt în stare să țin speechuri motivaționale și un altul m-a convins că aș putea face orice îmi pun în minte.

Un profesor hotărât și cald m-a făcut să iubesc înotul și tot un bărbat m-a făcut să ador să citesc.

Un bărbat s-a luat la întrecere cu mine și altul mi-a demonstrat că putem trăi minunat, fără să concurăm.

Unul m-a învățat să ies în față și altul mi-a arătat dezavantajele extrovertirii mele.

Le mulțumesc așadar bărbaților care m-au ajutat să descopăr cine sunt, dar mai ales îi mulțumesc unei femei, mamei mele, care a știut să mă convingă că, indiferent de tot ce vor zice și vor face EI de-a lungul vieții, eu să țin minte de la ea, că sunt foarte mișto! 🙂