Me, myself and I

De la un moment dat, când vine o aniversare, vine şi un bilanţ.

M-am apucat să-mi ordonez viaţa în minte şi m-am gândit să vi-i prezint pe o parte dintre aceia care m-au definit de-a lungul timpului, pe aceia care m-au inspirat şi mă inspiră, pe aceia care m-au susţinut şi care mi-au dat încredere şi fericire.

Părinţii mei sunt, desigur, cap de listă. Mama mea este mama perfectă. Se trezea zilnic la ora 6 dimineaţa, stătea multe ore în picioare în sala de operaţii (fiind asistentă medicală de chirurgie la Oncologie), venea acasă, făcea treabă, mă ducea la înot şi, până ieşeam de la antrenament, fugea să-mi facă chifteluţe cu cartofi prăjiţi, ca să fie mâncarea caldă când ies din bazin. Apoi făcea lecţiile cu mine, mă ducea şi mă aducea de la engleză şi nu era niciodată obosită sau supărată. Dar niciodată! M-a învăţat să-mi aduc toţi prietenii acasă şi era complicele meu de bază când a început perioada aventurilor. M-a învăţat totul despre viaţă şi mi-a dat libertate şi încredere totală. Mi-a zis mereu că sunt cea mai frumoasă şi cea mai deşteaptă, aşadar tot ce mai trebuia să fac era să muncesc serios.

Tata m-a forţat să fiu competitivă şi asta mi-a prins tare bine. Şi m-a mai învăţat să iubesc România cu istoria şi tradiţiile ei. Nu a considerat că dorinţa mea de a da admitere la Teatru e o idee teribilă, şi abia acum, după 20 de ani, în timpul unei piese mi-a şoptit: „Ştii ce, de fapt tu jucai foarte bine“. În fine…

Teatrul l-am descoperit de mică, deoarece mă împrietenisem cu învăţătoarea mea, iar ea mă ducea la spectacole încă din clasa întâi. Unele piese nu le înţelegeam deloc, dar de altele eram fascinată. Toată atmosfera aceea din sală, relaţia dintre actori şi spectatori mă transporta într-o altă lume. Îmi amintesc perfect sala Bulandra de la Izvor, când mă strecuram printre „oamenii mari“ înghesuiţi la coadă. Bineînţeles că mă îndrăgostisem de Ovidiu Iuliu Moldovan şi la Caligula ajungeam aproape pe scenă din dorinţa de a-l vedea mai bine. Apoi, îi găseam fermecători pe Adrian Pintea, Emil Hossu, Gelu Niţu…

În liceu am fost nespus de bucuroasă că am putut să joc într-un spectacol în limba engleză, după Oscar Wilde, regizat de un coleg mai mare, Răzvan Rădulescu, acum celebrul scenarist şi regizor.

Mai cochetasem cu „showbizul“ acelor vremuri, când regizorul Geo Saizescu m-a chemat la un casting pentru un film dedicat adolescenţilor. De altfel, aşa am şi câştigat primii bani legal, 200 de lei, din care mi-am cumpărat o pereche de cercei de la magazinul Eva. Zic „primii bani legal“, căci ilegal câştigasem încă din şcoala generală, când organizam, împreună cu verişoara mea, spectacole de poezii şi cântece. Mergeam la bunica, le adunam pe toate prietenele ei, şi un bilet pentru formaţia noastră, Blondo-Bruno, costa 5 lei (eu eram „bruno“).

În final, n-am făcut nici teatru şi nici film, pentru că mama şi tata s-au pus de acord: „O să mori de foame şi, dacă nu te combini cu vreun mare regizor, nu o să vezi nici un rol, oricum“. Mă rog, eu nu eram de acord cu această teorie, dar atunci copiii îşi ascultau părinţii fără să comenteze, aşa că i-am spus dlui Saizescu că nu o să încep meditaţiile pentru IATC. Acum sunt însă în admiraţia noii generaţii de regizori şi actori care au dus filmele româneşti în lume, cu succes. Mă bucur să-i iau interviu, la Cannes, lui Radu Muntean, să citesc câte un scenariu trimis de Cătălin Mitulescu sau să-i văd filmele lui Cristi Puiu.

Atunci, în 1989, am pus mâna pe cartea de Economie politică şi pe cuvântările de la Congresele Partidului, că doar Ceauşescu era veşnic şi ASE-ul îţi asigura, fără dubiu, o sursă de venit. Ei bine, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, slavă Domnului. A venit Revoluţia, economia nu mai era materie de examen la Finanţe Bănci, iar eu n-am luat examenul.

Tata a fost foarte furios şi dezamăgit şi mi-a zis să merg în septembrie să mă înscriu la prima facultate particulară apărută, care avea secţie de Drept. „Română ştii, vorbeşti mult, vor exista alte oportunităţi de acum, du-te acolo.“ Zis şi făcut!

Numai că, odată ajunsă în faţa Universităţii, am descoperit că există şi Facultatea de Jurnalism, cu secţie de radio şi TV. Şi, dacă tot venise libertatea peste noi, am ales şi eu de capul meu: am sunat acasă şi am zis că mă duc la jurnalism.

În primul an făceam multă practică în TVR şi tot atunci un prieten bun din liceu mi-a vorbit despre SOTI, primul canal TV privat din ţară. Mi-a zis să mă duc la un interviu, fiindcă se caută reporteri, prezentatori etc. M-a intervievat Vartan Arachelian, un mare jurnalist şi scriitor, care desigur că mi-a dat emoţii foarte mari. Nu mai ştiu ce anume m-a întrebat, dar ştiu că a durat ceva şi că mi-a vorbit şi despre facultate. Apoi m-a trimis să dau o „probă de cameră“. Un domn în vârstă m-a băgat într-o încăpere mică, unde era o masă cu o cârpă albastră pe ea, mi-a dat un ziar, a dat drumul la cameră şi mi-a zis: „Citeşte!“ Am citit cum m-am gândit că era mai bine. „Gata!“, a zis după câteva texte.

Când am ieşit pe hol, mă aştepta Marilena Rotaru, un alt mare om de televiziune şi o persoană foarte caldă, care mi-a zis că m-a văzut pe ecran şi m-a întrebat dacă nu pot să rămân până pe seară, să prezint jurnalul de ştiri. Uauuuu! Nici n-am înţeles ce mi s-a întâmplat. Desigur că am rămas, am sunat-o pe mama să dea drumul la TV, iar de atunci m-au chemat în fiecare zi. Am bătut coclaurii pentru fel şi fel de reportaje, am realizat emisiuni, am decupat ştiri cu foarfeca din fluxurile de informaţii venite pe fax… Am făcut o adevărată şcoală în anii SOTI, cu resurse aproape inexistente. În acelaşi timp, Tudor Barbu, un foarte bun prieten din TVR, m-a învăţat să am curaj, să intru pe geam dacă cineva mă scoate pe uşă, să nu dezvălui nimănui subiectele pe care urmează să le fac şi, în general, m-a făcut să înţeleg că e greu să rezişti în acest mediu, dacă nu înţelegi ce înseamnă „concurenţă“.

După un stagiu la CNN, câştigat în urma unei burse Soros pe care mi-o recomandase Lucian Mândruţă, am primit o ofertă din partea cuiva de la Canal 31 să mă alătur unei echipe ce urma să formeze viitorul nucleu al Pro TV. Întâlnirea cu Adrian Sârbu a fost SF curat. Nu îl cunoşteam decât din poveşti, dar nici o poveste nu se ridica la nivelul realităţii. În doi timpi şi trei mişcări mi-a spus cum Pro TV va fi cea mai tare televiziune ever, eu voi fi Claire Chazal combinată cu Cleo Stiber, vom muta munţii din loc şi vom schimba definitiv faţa televiziunii din România. Am plecat din biroul lui convinsă că omul nu e în toate minţile, dar spunând: „Da, vin la voi“. În timp, totul s-a întâmplat exact aşa cum a spus el, iar de atunci şi dacă îmi zice că peste un an cineva o să transmită live de pe Lună, îl cred. În economia vieţii mele, întâlnirea cu Adrian Sârbu a fost crucială. Profesional, nu am mai cunoscut un asemenea vizionar, iar personal n-am mai râs cu nimeni atât, în cadrul unor şedinţe. A format o generaţie de jurnalişti, care acum se remarcă detaşat în orice televiziune ar lucra.

Echipa ştirilor noastre a devenit rapid o supergaşcă. Zeci de oameni care muncesc zilnic, pentru un rezultat comun. Oameni pe care nu pot să-i dezamăgesc, al căror produs trebuie să-l prezint telespectatorilor cât mai bine.

Când nu sunt la televiziune sau în redacţia The ONE, unde am reuşit să am cei mai simpatici colegi, îmi face plăcere să stau cu prietenii mei dintotdeauna. Mulţi îmi sunt desigur şi colegi de serviciu, pe alţii îi ştiu din copilărie sau din adolescenţă. Chiar dacă am luat-o fiecare pe drumul lui, nu uităm să ne vorbim, să ne vedem, să ne iubim…

Avem copii care au devenit prieteni, poveşti pe care numai noi le înţelegem şi bancuri la care numai noi râdem. Şi tuturor ne place muzica bună. Chiar nu ştiu cum ar fi arătat viaţa fără să-i fi cunoscut pe Lori, pe Horia, pe Ştefan, pe Nicu Alifantis, sau fără să ne pună George Vintilă muzică la petreceri. Cred că ar fi fost mult mai plictisitoare.

Echilibrul meu e Alex. Soţul meu, de care m-am îndrăgostit la prima vedere. A fost primul bărbat despre care am gândit că nu o să se însoare cu mine, habar n-am de ce, şi iată că s-a dovedit a fi jumătatea mea. El e cel care mă completează şi mă domoleşte, este un tată extraordinar şi unul dintre acei bărbaţi care îşi susţin soţiile. E mândru de mine şi sigur pe el. Ideal…

I-am lăsat intenţionat la final pe Alexia şi Aris, marile mele realizări. Sunt nişte copii frumoşi şi fericiţi, cu simţul umorului. Alexia adoră să danseze (moştenire pe linie maternă), iar Aris e filozof (moştenire pe linie paternă). Alexia m-a învăţat să gătesc, iar Aris m-a învăţat să fiu indulgentă. Eu îi învăţ să iubească.